Știți, probabil, pictura lui Breugel cel Bătrân, Orb conducând alți orbi. În acea pictură, fiecare chip are altă problemă a ochilor, toți încearcă să se folosească de alte simțuri pentru a înainta, însă pare că vor cădea pe rând.
Mă gândesc uneori la această pictură când merg pe stradă și văd multe persoane care preferă să riște să cadă decât să se uite pe unde merg, fiecare absorbit de câte ceva.
Dar cine sunt eu să comentez acest aspect?
Eu am fost o persoană care mergea pe stradă cu câte o carte în mână, citind; mi se părea că timpul de deplasare era important și nu îmi doream să îl pierd. În plus, citeam marile cărți ale lumii și nu le puteam lăsa din mâini. Ați ghicit, eram și o introvertită prin excelență, un copil timid care nu îndrăznea să îi privească în ochi pe ceilalți; a zâmbi nici nu intra în discuție. Eram atât de rezervată încât uneori nu vedeam că urma să cobor scări, eram în lumea cărților mele, mă împiedicam și ajungeam mai repede jos. Până și părinții mei mă considerau „mai altfel”. Măcar nu spuneau „ciudată”.
Am făcut eforturi mari să ies din carapace. Îmi amintesc de o clientă dragă mie, de pe la sfârșitul anilor ’90, care mi-a spus că e bine să știu că rari vor fi oamenii în viața asta care ar avea răbdarea și curiozitatea de a descoperi ce e dincolo de această rezervă, de a descoperi perla dintr-o scoică; de obicei, oamenii pun etichete repede, prima impresie contează mai mult decât ar trebui. M-a sfătuit să țin cont de cuvintele acestea. Am ținut, încă țin. Însă mi-a fost greu, mi-a luat mult timp să ridic privirea și să îi văd pe ceilalți, să mă las văzută. Nu s-a întâmplat nimic grav, am ajuns să mai și zâmbesc, iar lumea parcă a devenit mai prietenoasă. Îmi amintesc de o doamnă psiholog la care am mers o vreme după divorțul meu, care îmi spunea să îmi pun dimineața un zâmbet pe față, chiar dacă pare forțat. Mă urcam în mașină și schițam un zâmbet fals, doar-doar aveam să învăț. După ceva ani de exercițiu intenționat, am reușit cât de cât, m-am mai relaxat.
Un alt eveniment definitoriu pentru acest drum al meu a fost prima mea călătorie în Franța, în 1990, unde am învățat să salut când intru în magazine, să fac o conversație cât de mică. Am stat atunci trei luni acolo și am avut impresia că m-am ales cu multe schimbări în bine. Acolo am învățat să îmi fac loc în conversație, să spun când vreau ceva ce e important pentru mine, când nu sunt de acord, când nu înțeleg. Eram precum un melc în cochilie căruia cineva i-a cântat pentru prima dată Melc, melc codobelc și care a îndrăznit să iasă la soare cu antenele deschise. Sigur că s-a mai retras, însă după ce a văzut lumina, a încercat să stea departe de umbră.
Mi se pare uneori însă, mai ales în ultima vreme, că drumul meu spre zâmbete, oameni, conexiune, a mers în paralel cu drumul lumii către întoarcerea spre sine. Sau, mai bine spus, nu spre sine, ci către prelungirea propriului braț: telefonul mobil. La ce mă refer? În ziua de azi, mulți oameni merg unii pe lângă alții și nu se văd, nu sunt atenți, nu vor să fie atenți; sunt „cablați”, cum ar spune mama. Merg pe stradă dând din cap pe ritmurile muzicii din căști, ceea ce poate li se pare cool, sau vorbind singuri. Da, știu, au cască, dar nu vi s-a întâmplat să vă uitați și să aveți senzația că vorbeau cu voi sau că ar trebui să răspundeți?
Văd un pericol în aceste tendințe. Pentru că nu ne mai vedem, nu ne mai interesează cei din jur, ajungem să nu ne mai tratăm cu respect și considerație. În cartea „Conversații Cruciale”, autorii spun că respectul este precum aerul. Când îl manifestăm, nimeni nu observă. Când acesta lipsește, devine subiect de conversație, este în mintea noastră. Când oamenii percep lipsa de respect, interacțiunea nu mai este despre scopul original al conversației, ci despre apărarea demnității.
Ar mai fi un aspect, la fel de important. Lipsa de conectare la ceilalți ne face să devenim mai triști, mai răi, mai puțin sociabili. Am mers cu metroul de mai multe ori în ultimele luni și m-am uitat la oameni. Asta știu să fac, să observ, dacă îmi propun. Eram câțiva ciudați care nu eram conectați la telefon. În rest, toți păreau prinși în jocuri, social media, muzică. Nu e doar în România acest comportament, l-am observat și la Paris, în aprilie, la metrou, la terase, pe stradă; la fel în alte țări, în urmă cu mai multe luni.
Deconectarea de la ceilalți face ca abilitățile noastre sociale să nu mai fie prea bune, să genereze neîncredere. Interesul față de cel de lângă noi este la un grad minim. Văd asta des în mediul de lucru. Când însă văd opusul, remarc, spun celor care se comportă cu grijă, empatie, păsare, care nu îți dau din atitudine un „f…k off” implicit.
Ce e de făcut? Am citit undeva despre povestea unei doamne care, la o cină, în Londra secolului al nouăsprezecelea, stătea lângă premierul britanic de atunci, William Gladstone. La finalul cinei, aceasta a avut impresia că William Gladstone este cel mai deștept om din Anglia. După câteva zile, a stat la masă lângă Benjamin Disraeli, care era rivalul politic al lui Gladstone și care avea să devină și el premier între 1874-1880. După cină, această doamnă a avut senzația că ea era cea mai deșteaptă persoană din Anglia. Ce a făcut Disraeli? I-a pus întrebări, s-a arătat interesat, a făcut-o pe ea să vorbească.
Vă invit să vă gândiți cât de mult puneți întrebări și cât de mult ascultați răspunsurile, cât de mult vă pasă. Apoi uitați-vă în jur la cei care vă pun întrebări și cărora chiar le pasă de răspuns. Eu am mulți oameni în jur care întreabă „Ce mai faci?”, apoi întorc spatele. Au bifat întrebarea, nu e suficient?
Am însă și câțiva oameni care pun întrebări și ascultă. Un fost profesor de la INSEAD se comportă așa. Când vorbesc cu el, am impresia că trebuie să fiu cea mai bună versiune a mea, să am răspunsuri bune, coerente, inteligente. Pentru că mă ascultă. Pentru că este conectat la conversație. Pentru că pare că îi pasă.
În încheiere, consider că lucrul de acasă nu ajută. Suntem în mintea noastră, conectați la Teams, Zoom, sărim dintr-un meeting în altul, nu ascultăm, pare că nu ne mai interesează decât să ne fie nouă bine. Nu e rău să îți pese de tine, cred că o doză de egoism este sănătoasă pentru un individ. Însă viața fără ceilalți ne alienează. Cel mai mare studiu longitudinal a fost făcut la Harvard, pe parcursul a 80 de ani, cu scopul de a identifica variabilele psiho-sociale care pot prognoza o viață sănătoasă și fericită în același timp. Studiul a arătat că factorul cel important pentru o viață lungă și sănătoasă este calitatea relațiilor cu cei din jur.
Directorul proiectului din anul 2005, Robert Waldinger, spune: „Poți fi singur într-o mulțime sau într-o căsnicie. Nu are importanță numărul de prieteni pe care îi ai; este determinantă calitatea relațiilor cu cei apropiați“. Chiar în cazul cuplurilor în care existau neînțelegeri, faptul că se bazau unul pe celălalt a contribuit la stabilitatea și la starea de bine a partenerilor.
Prin urmare, vă invit să revedeți pictura lui Auguste Renoir, Le Déjeuner des Canotiers, în contrapartidă cu tabloul pe care îl evocam la început. Oricât de mult îmi place Breugel, timpurile acestea incerte, schimbările permanente, ne cer să avem un cerc de oameni cu care să ne sprijinim reciproc, să ne relaxăm, să practicăm ceea ce Horațiu numea „carpe diem”.
