Cautare




, Contributor

Forbes Kids |
|

„Emoțiile nu sunt negative sau rele. Ele doar transmit ceva!”

„Cum îl ajut pe copil să depășească o dezamăgire?“, „cum să-l protejez să nu sufere?“, „nu vreau să fie frustrat“ sunt doar câteva dintre preocupările părinților de astăzi. Dacă te regăsești în măcar una din afirmații, dă-mi voie să te întreb: cum te descurci tu cu dezamăgirea, cum întâmpini propriul sentiment de frustrare și cum îți dai voie să treci prin cele mai neplăcute stări precum supărarea, tristețea sau respingerea? de Mirona Paun
Loving,Mother,Consoling,Or,Trying,Make,Peace,With,Insulted,Upset

Emoțiile nu sunt negative sau rele. Atunci când ne dăm voie să ne uităm la ele și să le ascultăm, ele au să ne transmită lecții valoroase. De exemplu, suferința ne arată nouă, adulților, ce răni trebuie vindecate, în timp ce rușinea ne transmite că urmăm principiile altora despre cum trebuie să fim și că e necesar să ne reconectăm la cine suntem noi cu adevărat. Asemenea nouă, cei mici întâmpină dificultăți în a-și controla emoțiile și e firesc pentru că, din punct de vedere cognitiv, încă nu sunt suficient de dezvoltați cât să facă asta. Așa că noi, adulții, le suntem exemple și modele de învățare. Atât timp cât eu, ca părinte, îmi dau voie să trăiesc emoțiile care se simt neplăcut, ascult ce au să-mi transmită și aplic imediat soluția pe care am găsit-o, copilul va percepe asta, va simți și-i va fi mult mai ușor să învețe cum să se descurce cu ele. Însă, de cele mai multe ori, ca părinți luăm asupra noastră responsabilitatea copilului și alături de responsabilitatea noastră se simte ca un bagaj greu de dus. E ca și cum, din dorința ca cel mic să nu sufere, îmi asum eu responsabilitatea asta. Așa că încep să-i rezolv conflictele, să intervin de fiecare dată când nu se descurcă, să-i găsesc soluțiile sau să-l ajut chiar și atunci când nu-mi cere asta. De multe ori nici nu-mi dau seama că o fac sau nu-mi dau seama că poate pe termen scurt, l-a  scutit pe cel mic de un obstacol, dar pe termen lung e ca și cum i-aș fi amputat un picior. Asta nu înseamnă că nu ar trebui să-i dau o mână de ajutor. Dacă îl ajuți să învețe să ceară sprijin realist, să comunice și să rămână optimist, îl ajuți pe copil să se descurce cu ceea ce viața îl va provoca. Copiii au nevoie să exploreze, să fie văzuți și ascultați, lăsați să greșească și încurajați să găsească soluții, să fie protejați atunci când o situație chiar îi depășește. Controlul emoțional se învață, iar ca prichindelul să fie rezilient are nevoie să se descurce cu dezamăgirile, suferințele și frustrările și are nevoie de un model puternic pentru asta.

Să luăm ca exemplu rușinea, o emoție care se dezvoltă între 1 și 3 ani. Copilăria mică e o etapă în care cel mic vrea să apuce lucruri cu riscul de a greși. Dacă eu, ca părinte, îl încurajez, cel mic își va dezvolta un sentiment de siguranță și de încredere în sine, necesare viitoarelor situații provocatoare prin care va trece. Dacă, dimpotrivă, îl ridiculizez sau îl critic, el va începe să se rușineze de propriile acțiuni și-i va fi teamă să greșească în viitor. Și după cum bine știm, greșeala e necesară învățării.

Între 3 și 6 ani, cel mic începe să exploreze mai mult, să interacționeze cu cei din jur, să aibă inițiative, va încerca să preia controlul sau să ceară responsabilități. De cele mai multe ori, se va opune regulilor vrând să testeze limitele părinților. Dacă îi voi oferi suport, dar voi păstra limita cu consecvență, cel mic va învăța că lucrurile îi sunt permise, va continua să exploreze fără să se simtă vinovat și va învăța să-și asume responsabilitatea consecințelor faptelor sale.

În copilăria mare, între 6 și 12 ani, copilul deprinde o mulțime de cunoștințe și informații, de cele mai multe ori prin intermediul școlii. E momentul în care apare și influența profesorului, pe lângă cea a părintelui. Astfel, cu o abordare corectă, copilul dezvoltă un sentiment de competență sau, dimpotrivă, un sentiment de inferioritate. Cea mai frecventă greșeală este cea în care copilul este comparat cu alți colegi, adâncindu-i astfel sentimentul de inferioritate.

Copilul care trece printr-o situație neplăcută, își va manifesta frustrarea de cele mai multe ori prin furie.

Se va înfuria fie pe cei din jur, va lovi, va mușca, va distruge obiecte sau își va direcționa furia către sine. Un caz pe care l-am întâlnit în cabinet este cel al unei fetițe preadolescente care trecuse printr-o experiență neplăcută în clasele primare, când învățătoarea, o doamnă rigidă și autoritară, îi recompensa pe cei care luau note mari și îi pedepsea, critica și ridiculiza în fața tuturor pe ceilalți. Pentru că fetița se simțea rușinată de situațiile prin care trecea, a ascuns părinților acest lucru. Pentru a-și gestiona (evident,
într-un mod inconștient) conflictul interior puternic care nu se putea manifesta în exterior prin ripostele firești copiilor, a început să se lovească. Și de fiecare dată când se simțea neputincioasă, rușinată, frustrată sau neîndreptățită, își dădea pumni în cap spunându-și că nu e bună de nimic, că e proastă și incompetentă. Și iată cum, vocile adulților sunt preluate și interiorizate de cei mici. Iar atunci când nu ne e permis să ne manifestăm și să fim așa cum suntem, ajungem să dezvoltăm fel și fel de mecanisme prin care organismul nostru încearcă să facă față unui conflict interior puternic: fie somatizăm, fie avem coșmaruri insuportabile, fie ne străduim să închidem emoția adânc înăuntrul nostru.

Recomandări

  • O condiție esențială pentru a-l sprijini pe cel mic să dezvolte un comportament rezilient, să învețe să facă față frustrărilor și dezamăgirilor, este să-i creăm un spațiu mental de siguranță în care el să fie pur și simplu, să se manifeste așa cum simte, fără să facă rău celor din jurul lui sau lui însuși. Asta înseamnă ca noi, părinții, să avem disponibilitatea emoțională să facem asta, să fim un fel de formatori în ale emoțiilor, să avem autocontrol și mai ales răbdare și iubire necondiționată. Furia e un indicator că undeva are loc un conflict interior și atunci e musai să-i permitem copilului să se manifeste.  Spune-i „văd că te simți furios și ai tot dreptul să fii așa“, „înțeleg că situația asta te-a făcut să te simți furios/dezamăgit“, „te ajută o îmbrățișare?“. Caută contactul fizic și dacă copilul îl refuză, dă-i spațiu. Cei mici sunt înzestrați cu o capacitate naturală de a se autoregla atunci când li se permite asta. E ca reacția umană naturală de a duce mâna în locul dureros.
  • Apoi oferă-i copilului tău ocazia de a face o alegere atunci când se întâmplă ceva neașteptat. Copiii simt că au mai puțin control asupra vieții lor atunci când ceva nu le merge bine și a le oferi posibilitatea de a lua o decizie poate fi încurajator. De exemplu, îi poți spune „nu putem merge acum la magazinul de jucării, dar cu ce jucărie ai vrea să te joci?” sau „ai vrea să mergi mâine dimineață sau după-amiază?”. Folosește mici exerciții de calmare precum: modelajul în lut sau plastilină, respirația (fă-o să fie distractivă și închipuiți-vă că sunteți dragoni care scot flăcări pe nări), ascultați muzică relaxantă, loviți cu pernele în perete. Atât timp cât o prezinți într-o manieră ludică, pe un ton calm și blând, copilul va fi receptiv.
  • Mai amintește-ți și că cel mic are un simț ascuțit de a-ți simți frica și momentele în care vrei să îl protejezi excesiv, momentele în care îi invadezi spațiul. Simte foarte bine și iubirea și încrederea pe care o ai în el. A venit momentul să schimbi cârmele, să înlocuiești velele, să lustruiești bine barca înainte de a porni cu ea în larg. Așa e meseria de părinte: e necesar să ai grijă de barca ta, pentru a primi în siguranță și alți pasageri.

Mirona Păun este psiholog clinician, psihoterapeut, autor de cărți pentru copii, creator de conținut, Președintele Asociației Clasa Întâi și fondatorul programului de educație emoțională Tzitzi-Poc. Are experiență de 16 ani în lucrul cu copiii în domenii precum entertaining, educație și psihoterapie, având perspective multiple asupra dezvoltării și evoluției copilului în toate sistemele sale: familial, social și educațional. I-a creat pe Tzitzi și pe Poc si a dezvoltat în jurul lor un întreg ecosistem care are ca misiune să-i împrietenească pe copii cu emoțiile lor.

www.tzitzi-poc.ro

https://www.instagram.com/mirona_paun/

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii