Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Emoții cinématiques

Am așteptat toamna cu oarece nerăbdare nu doar pentru nostalgiile ei șarmante, ci și pentru acele mici plăceri de interior:  un pahar de rom, o tartă cu mere, o carte pe ale cărei pagini să zbor într-un context ce nu-mi aparţine sau un film care să-mi ofere emoţia și poezia pe care viaţa de astăzi nu mi le mai scoate în cale cu lejeritate.
Tatiana 2 - foto Cristina Nichitus Roncea.jpg

E drept, toamna mă și tachinează cu regrete, tristeţi și amintiri, pe care am învăţat însă să le consum ca pe emoţiile plăcute. Sunt însă și momente când vreau să fug de o realitate mult prea pragmatică, neasortată construcţiei mele sufletești și o fac, deși redundant, pe aceleași două căi în care mă regăsesc: muzica și cinematografia. În aceste universuri, nu mă simt niciodată anacronică, nici prea emoţională, nu mă simt judecată, nu sunt privită ca un outsider, nu trebuie să mă automistific pentru a fi acceptată mai ușor, pot să plâng, pot trăi intens și zâmbi rar, fără a mi se cere asta. Plăcerea cu care mă transpun într-un cadru cinématique mă hrănește, așa cum o fac și anumite replici, ce respectă preferinţele mele de topică, mesaj voalat, conotaţii, pauze sau emfază, pe care le-aș dori auzite în realitate, ca orice dreamer.

Și aș minţi să spun că mă pun la curent cu noutăţile cinematografice dintr-un soi de spirit de frondă. Nu vreau să consum ce mi se livrează ca the lastest & newest must see. Cu toate acestea, lista mea se îmbogăţește constant cu noi descoperiri, în timp ce păstrez un top al preferatelor, acele filme care oferă stare, trăire, care au forţa de a te face să dorești sau să regreţi, care nu-ţi mai dau pace. Le împart cu voi, pentru că s-ar putea să le iubiţi.

Basquait, un film biografic, despre destinul și opera artistului post-modernist Jean Michel Basquait, după un script de Lech J. Majewski și John Bowe și regizat impecabil de Julian Schnabel. Un film de o mare sensibilitate de la primele scene până la finalul trist, combinat perfect cu celebra piesa Summer in Siam. Nu de puţine ori, filmul ăsta m-a făcut să-mi înghit lacrimile. De ce să-l vedeţi?

Pentru că Basquait, acest artist tăcut, care se exprima exclusiv prin arta sa, făcând parte din categoria celor care își foloseau mai mult partea dreaptă a creierului, este un star al anilor ’80, pentru că a creat un mix între poezie și desen, text și imagine și pentru că picturile sale, însoţite de comentarii cu tentă socială, atacau puterea și rasismul. Sau poate pentru că a fost singurul artist pe care Andy Warhol (David Bowie în film), cunoscut pentru parcimonia sa, nu l-a exploatat, aceasta demonstrând prietenia și aprecierea lui Andy, cel care a fost și primul care a crezut în Basquait.

Pentru că, în timp ce expunea în cele mai mari galerii din lume, Basquait rămăsese același. Pentru că atât de mare era pasiunea pentru artă, încât desena în restaurante, pe tavă, cu muștar sau pe rochia iubitei. Și, nu în ultimul rând, pentru a demonta mitul conform căruia poţi învăţa, performa, avea o carieră artistică doar dacă ai confort și cei mai buni profesori. Basquait trăia într-o cutie de carton, în parc, a fost lovit de mașină la șapte ani, cu o mamă internată într-un centru de boli mintale, fără minimum de condiţii.

La Venus a la fourrure, cu superbisima soţie a lui Polansky, Emmanuele Seigner, un film-teatru regizat de Polansky, o ecranizare a romanului Venus in Pelz, scris în 1870, de Leopold Von Sacher-Masoch, scriitor și jurnalist austriac, devenit cunoscut mai întâi datorită poveștilor romantice despre viaţa în Galiţia, dar mai cu seamă datorită romanului despre care spuneam, roman ce l-a condus pe psihiatrul Krafft-Ebing la inventarea cuvântului masochism. Sacher-Masoch este și unchiul de gradul trei din partea mamei, baroneasa vieneză Eva Erisso, al cântăreţei și actriţei britanice Marianne Faithfull. Viaţa sa privată pare ea însăși un roman SF, mai cu seamă că vorbim de anii 1870, încât nu e de mirare că a devenit sursă de inspiraţie pentru propriul său roman Venus in Pelz, cu toate că detaliile vieţii private a lui Masoch au rămas necunoscute până la publicarea la Berlin a memoriilor Aurorei von Rümelin, Meine Lebensbeichte (1906), sub pseudonimul Wanda von Dunajew.

Că au fost sau nu adevărate afirmaţiile ei, asta nu putem ști. Revenind însă la filmul-teatru, cele două personaje sunt foarte bine conturate: Thomas, un regizor în căutarea actriţei perfecte pentru piesa pe care urmează să o pună în scenă, și Vanda, o actriţă a cărei vulgaritate îi repugna iniţial regizorului.

Acţiunea, într-o sală de audiţii, la finalul zilei, când Thomas, extenuat și dezamăgit de prestaţia candidatelor pentru rol, se pregătește să plece. În ultimul moment, își face apariţia Vanda, o tânără comediantă, insistentă, plină de energie, lipsită de rafinament și de pudoare, care îl deconcertează profund, o dată pentru că Thomas detestă această tipologie feminină și nu dorește să îi ofere acesteia o șansă, iar a doua oară, când sub presiunea ei decide să o asculte și constată că Vanda poartă același nume cu personajul lui, știe replicile perfect și are la ea o întreagă recuzită de costume adecvate rolului.

Factory Girl, un alt film biografic, ce o are în centrul atenţiei pe Eddie Sedgwich, socialite, IT Girl a anilor ’60, moștenitoare a unei mari averi și muză a lui Andy Warhol. Sienna Miller joacă impecabil rolul lui Eddie și este fascinantă, transparentă în trăiri și o adevărată inspiraţie la capitolul modă. Nu este un film deloc funny, ci dramatic, mai cu seamă că este bazat pe realitate. Axat mult pe celebra Factory a lui Warhol, pe decadenţa uneori la baza promiscuităţii, filmul îţi face cunoștinţă cu un Andy Warhol cinic și lipsit de scrupule și sentimente.

În schimb, filmul mi-a produs o revelaţie, descoperind un Bob Dylan așa cum nu mi l-am imaginat niciodată: cald, iubitor, plin de înţelegere și solicitudine… Filmul este și o portretizare a anilor ’70, ani care, pe mine, m-au fascinat întotdeauna, cel puţin dintr-un motiv, și anume că orice star al acelei decade știa acest secret: că decadenţa, excentricitatea sunt acceptate, dacă sunt însoţite de conţinut.

L’appartement, un film despre instabilitate, obsesivitate, iubire neconsumată și puterea pe care o poate avea idolatrizarea dusă în extremis. Cassel este seducător, deși vârsta pe care o are aici îi răpește din șarm, însă compensează cu privirea în care se amestecă o anume cruzime și o mare slăbiciune. Bellucci, cuceritoare prin simplitate și naivitate. O poveste atipică, ai spune iniţial, te-ai feri, poate, să te cauţi în ea, dar te trezești dorindu-ţi să fi fost măcar odată privit(ă) așa cum se privesc cei doi, prin geamul magazinului de pantofi. Sau poate vei tânji după camera insalubră, unde tangoul este ritualul serii. Întreg filmul seduce prin mixul de sentimente contradictorii și de răsturnări de situaţie, greu de imaginat

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii