Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Eficiența frumosului și a urâtului

Diana Cosmin
Americanii fac diferența între cele două moduri fundamentale de a privi viața, de a face lucruri sau de a învăța o lecție, numindu-le, tranșant, „the easy way“ și „the hard way“. Calea lină, firească, asumată sau, dimpotrivă, cea ocolită, complicată și dificilă. Noi, latinii, facem diferența între cele două concepte prin termeni mult mai emoționali. „Cu frumosul sau cu urâtul“. „Por las buenas o por las malas“, cum spun și spaniolii.

După multă vreme în care am preferat să mă raportez semantic la pragmatismul anglo-saxon și să gândesc în termeni de ușor sau greu, în ultima perioadă mă trezesc oglindindu-mă suspect de mult în sintagma „frumosului și a urâtului“.

În ce alți termeni mi-aș putea explica motivul pentru care rugămințile mele – rostite cu calm și însoțite de un zâmbet și de un „te rog“ – sunt înfăptuite după nenumărate reamintiri, emailuri și telefoane, în timp ce solicitările imperative ale altora, rostite pe un ton ridicat și asezonate cu promisiuni duioase de tipul „Dacă nu faci asta, o să am eu grijă să…“, sunt executate în doi timp și trei mișcări. Cum altfel aș putea înțelege de ce terapeutul de la spa nu simte nicio remușcare pentru faptul că eu vin la oră fixă și aștept și o jumătate de oră programarea, în schimb clientul care face scandal de răsună toată sala de așteptare intră instantaneu, sub privirile spășite ale personalului? Sau că atunci când solicit o masă într-un anumit loc din restaurant mi se răspunde sec că este rezervată, dar rezervarea se volatilizează instantaneu atunci când ameninț că plec și mă duc în altă parte?

Să ne-nțelegem, eu iubesc frumosul. Nu mi-a plăcut niciodată să ridic tonul, am urât scandalurile și conflictul de orice fel, ma jenez să pun oamenii în posturi penibile în public și am dat mereu dovadă de bun-simț într-o doză mult prea mare pentru propriul meu bine. Și, chiar dacă mi-am judecat mereu acțiunile după mantra „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face“, mi-am dat seama că oamenii înțeleg adesea pe dos buna mea cuviință. „Diana e de treabă, o să înțeleagă dacă amânăm câteva zile…“, „Lasă că Diana nu se supără“, „N-o să facă scandal, e o persoană foarte calmă…“, „Ea nu se enervează niciodată, va fi okay…“.

Și totuși, chiar dacă nu se enervează, Diana se supără. A învățat, din păcate, că e mai eficient să se supere și că „the easy way“ poate fi, uneori, urâtul, iar „the hard way“ frumosul. Mai ales când „frumosul“ înseamnă să aștepți impasibilă în timp ce medicul tău face rezervări telefonice pentru cină în timpul consultației, deși în fața pacientului conflictual de dinaintea ta nu ridicase ochii din pământ.

Deci da, Diana se supără. Am ajuns, cu un nod în gât, la concluzia că toți cusurgii, scorpiile și scandalagii au adesea mai mult de câștigat în viață, ceea ce nu-i defel corect, doar că nu mai e cazul să dăm vina pe lume, ci pe noi înșine. „Urâtul“ câștigă pentru că intimidează, pentru că strigă mai tare, pentru că bunul-simț ne învață să ne plecăm în fața stridenței, fără să ne gândim că în acest fel îi permitem să ne înfrângă. Pentru că o bună educație e interpretată adesea drept prostie și pentru că, așa cum dulce-amar consemna Anna Gavalda, una dintre romancierele mele preferate, discreția și aparenta indiferență la nesimțire ne-au transformat în niște „mototoli sublimi“.

Urâtului nu i se răspunde, însă, cu lucruri urâte, tot așa cum nu poți niciodată să parcurgi calea „easy“ cu mijloace „hard“, sau viceversa. Ca să cerem respectul care ni se cuvine, trebuie doar să ne altoim bun-simțul nativ cu o fermitate care nu lasă loc de menajamente. Să obținem un hibrid mai bine-adaptat la tiparele atipice și la valorile răsturnate ale vremurilor noastre, unde exemplul personal nu mai e suficient pentru a da tonul. Așa cum plantele sunt încrucișate cu soiuri diferite pentru a scăpa de sâmburi sau a deveni mai rezistente la dăunători, e cazul să adoptăm și noi acea atitudine, trăsătură și element comportamental care să nu ne schimbe fundamental ca oameni, dar să ne facă parcursul mai lin.

Bunul-simț e o varietate prea fragilă pentru a supraviețui în zilele noastre „nealtoită“ cu altceva. Cum ar fi tăria de a spune NU când e cazul, de a atrage atenția când ceva ne lezează, de a sancționa elegant ceea ce ne jignește sau de nu tolera ceva ce ne afectează personal.

Cândva, credeam că respectul este o chestiune de reciprocitate și că e suficient să fii bun și corect pentru ca lumea-ntreagă să-ți răspundă cu aceeași monedă. Încă mă încăpățânez să cred asta, dar pentru prima dată în viață am curaj și elan să mă și „supăr“, să nu mai accept jumătăți, sferturi și concesii în favoarea unor voci mai gureșe. Chiar și „mototolii sublimi” își învață până la urmă lecția.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii