Dacă la un capăt al universului se destramă ceva, la celălalt capăt altceva se află în curs de agregare și construcție: tocmai unul dintre adevărurile supreme ale astrofizicii marchează începutul dialogului meu cu bijutierul David Sandu, care încearcă să-mi ilustreze cât mai plastic motivul pentru care urăște pur și simplu să audă oameni plângându-se de situații sau de conjuncturi negative. „Proporțional cu toate lucrurile urâte care există pe lume, sunt lucruri extraordinare, create de oameni care își fac bine treaba, în tăcere, fără să cârcotească sau să se plângă de nimic“, zâmbește el. Nu se referă doar la propria persoană – David rămâne unul dintre cei mai modești artiști pe care mi-a fost dat să-i cunosc vreodată – ci mai ales la oamenii care continuă să intre în viața lui de aproape patru ani încoace, de când a fondat școala de bijuterie contemporană Assamblage.
Mulți dintre cursanții lui au acum propriile branduri de bijuterie, expun în cadrul târgului de profil organizat de David în fiecare an, iar din acest an își vor prezenta creațiile în cadrul showroom-ului din Cotroceni al artistului. Mai mult chiar, pentru că arsenalul tehnic necesar unui bijutier depășește adesea bugetele unor tineri artiști la început de drum, David îi găzduiește în atelierul său câteva ore pe săptămână. O solidaritate rar-întâlnită într-un domeniu precum arta, unde talentele sunt multe și orgoliile ascuțite, dar pe care David o vede ca unică soluție pentru creșterea sănătoasă a pieței de profil.
„Să crezi că actualii tăi elevi sunt viitorii tăi concurenți și să încerci să amâni intrarea lor pe piață e apanajul unei culturi provinciale“, tranșează el elegant chestiunea. „Scopul meu este creșterea pieței de bijuterie contemporană, pentru că asta îmi creează acces la un public mult mai larg“. Tot ca-n astrofizică, așa cum galaxiile nu sunt decât aglomerări de stele, un domeniu relativ tânăr precum bijuteria de artă nu este decât suma oamenilor talentați care îl compun. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine.
Ca și creațiile sale, David este bijutier dar și sculptor; artist dar și filozof; povestitor, dar și businessman. Simte cu luciditate tendințele pieței și își judecă fiecare pas pornind de la cumulul de identități care coexistă în spatele ochelarilor cu rame subțiri. La jumătatea lui 2014, spre exemplu, va lansa o serie de lingouri cu imagini de autor sculptate de mai mulți artiști contemporani.
Este modul său creativ și ludic de a nuanța ideea de investiție financiară, dar și o aluzie fină la goana după aur în care s-au lansat mulți investitori de la izbucnirea crizei financiare și până acum. „Dincolo de faptul că va fi un stoc limitat de aur, personalizat cu o formă de artă, acele lingouri vor fi comentariul meu malițios la adresa pieței de convenții“, zâmbește el. „Întotdeauna mi-a plăcut să mă joc cu convențiile“.
Puține sunt lucrurile care funcționează, însă, în absența convenției. În afară de certitudini absolute precum gravitația, longitudinea, latitudinea sau ADN-ul, restul sunt elemente variabile, influențate de conjuncturi și coordonate precise. Discuția noastră trece, pe rând, de la perioada imediat următoare cuceririi Americilor, când, în virtutea unei astfel de convenții, cuprul era mai valoros decât aurul, la comenzile tot mai ample pe materiale prețioase și pietre scumpe pe care le primește de la clienți de câțiva ani încoace, semn că bijuteria a devenit deja o formă de investiție recunoscută și acceptată. O altfel de convenție.
Cel mai tare îl bucură însă faptul că oamenii care-i intră în atelier au depășit deja etapa legitimării de sine prin prisma brandurilor și a prețului și sunt mult mai interesați de particularitățile materialelor și de formele ieșite din mâinile lui. „Mulți caută anomalii geologice, pietre care nu se mai exploatează în prezent, precum tanzanit, peridot sau smaralde de Brazilia“, explică el. „Sunt oameni care nu vorbesc pe carate și gramaj, ci se aventurează pe un teritoriu cu implicații culturale clare“.
David face bijuterii de la vârsta de 15 ani (când a vândut prima brățară din alamă și lemn de abanos profesoarei sale de lucru manual din școală), iar după tot atâția ani în domeniu a ajuns la un nivel la care publicul îi recunoaște creațiile dintr-o mie. Chiar dacă fiecare dintre ele este un unicat, universul de forme care compune stilul său este ușor recognoscibil. În cea mai recentă expoziție, intitulată sugestiv „Simbiotica“, David marșează tot mai mult pe simbioza dintre bijuterie și sculptură, anulând delimitările dintre diferitele categorii estetice, între exponat și mijlocul de expunere sau de depozitare: în fond, de ce cutia în care păstrăm o bijuterie sau seiful în care ne ținem valorile nu ar fi tot opere de artă?
„Există clienți care îmi cumpără bijuteriile și și-au creat sisteme de expunere pentru ele, acasă“, povestește David, de multe ori colecționarii nefiind cei mai înstăriți dintre oamenii care-i trec pragul, dar cu siguranță cei mai pasionați și dornici să-și facă viața mai frumoasă prin intermediul unor obiecte cu suflet, plasate în locurile potrivite.
Dintre toate piesele de bijuterie realizate de-a lungul carierei – fiecare emblematică pentru o anumită etapă a vieții – cel mai greu i-a fost să se despartă de un colier cu argint și lemn de wenge, cu forme geometrice, extrem de curate care, timp de trei ani, l-au fascinat suficient de mult cât să nu-și dorească să vândă obiectul. „Mi se părea că am atins o formulă compozițională pe care, deși tot eu o făcusem, nu reușeam s-o cuantific într-o formă inteligibilă“, își amintește el.
„Simțeam că obiectul mă depășea cumva“. A înțeles, ulterior, că făcuse în acel colier sinteza unei perioade de creație mai mult de 15 ani și, chiar dacă venise vremea trecerii la următorul nivel, ceva la nivel sufletesc nu-și dorea să se despartă de etapă în sine. În cele din urmă, colierul s-a dus către o persoană la care, zâmbește David, este „în siguranță“.
Paradoxal, deși cei mai mulți dintre clienții săi sunt recurenți, acel colier este printre puținele obiecte a căror destinație o cunoaște precis. „Nu am un inventar mental al obiectelor pe care le-am făcut pentru fiecare client în parte și cred că e mult mai bine așa“, explică el. „În acest fel, pot reevalua în permanență persoana, fără să pornesc de la prejudecata că i-au plăcut anumite lucruri și că trebuie să-i livrez ceva în același stil“. În definitiv, contabilizarea acestor lucruri ar echivala tot cu o convenție, exact lucrul de care fuge David.
Pentru anul care tocmai a început are atât de multe planuri în minte încât glumește că ar trebui să organizeze o licitație de proiecte cu el însuși, pentru a vedea care ies câștigătoare. Cea mai apropiată de sufletul lui rămâne însă școala de bijuterie contemporană, căreia visează să-i adauge o formare profesională de un an de zile, în care cursanții să poată studia toate aspectele meseriei, de la istoria artei și desen până la branding și antreprenoriat în artă.
„O văd ca pe un loc atât pentru cei creativi, care vor să-și transpună în realitate ideile, cât și pentru oameni care vor o calificare care să le permită să se angajeze în diverse proiecte, pe competențe tehnice de care au nevoie alți jucători din piață“, explică David, care se declară obosit de celebrul și păgubosul dicton al meseriei care „se fură“.
Deși totul se naște din imaginația creatoare, manufacturarea unei bijuterii este un act la fel de strict precum creația unui preparat farmaceutic după o rețetă clară. Există formule de la care artistul nu trebuie să se abată, pentru că un miligram sau două grade în plus pot însemna o expunere inutilă la risc. „În producție nu trebuie să ai orgolii“, explică David. „Nu faci lucrurile pe simț, ci urmând formule și reguli clare, pe care trebuie să ți le arate cineva întâi, nu să le surprinzi cu coada ochiului“.
Tot pentru acest an are în plan unui brand în serie limitată, care să se comercializeze online, dar și o colecție cu design special realizat pentru ONG-uri, aceasta din urmă fiind consecința unuia dintre șiragurile sale de constatări filozofico-psihologice. „Știi, toate fundațiile au probleme în a-i convinge pe oameni să contribuie, indiferent de câte rapoarte trimit și cât de mult încearcă să sensibilizeze opinia publică“, explică el. „Mi se pare mult mai eficient un schimb: omul dă ceva, dar primește în schimb un lucru care, deși simbolic în raport cu contribuția făcută, e autentic, frumos și îl face să se simtă bine cu el însuși, nu-l pune în postura de culpabil care «are, pe când alții nu au nimic»“.
Din discursul său despre caritate lipsesc patima gratuită și patosul inutil, pentru că David tranșează fiecare latură a activității lui după o formulă precisă, astfel încât să existe întotdeauna două fațete ale aceluiași lucru: nu judecă, nu blamează, doar constată și, atunci când poate, încearcă să schimbe câte ceva.
Dacă ar fi să-și enumere visele cele mai îndrăznețe, la loc de cinste ar fi activismul prin artă, în special prin bijuterie: ca de exemplu soția unui milionar care face afaceri în America de Sud să poarte cu mândrie un pandantiv din lemn de baobab, extras dintr-o mască africană, susținând astfel fundațiile care se luptă cu defrișările pădurilor ecuatoriale. N-ar fi fermecător și inspirațional?
Deocamdată însă, teama de a nu „deranja“ sau de a nu face prea mult zgomot în jurul nostru primează. „Există misiuni foarte neutre și nobile pe lumea asta“, zâmbește David, „care nu implică să te cerți cu nimeni sau să superi pe nimeni, doar să militezi, în felul tău, pentru un lucru în care crezi“. Tocmai de aceea, deplânge în tăcere și lipsa descoperitorilor de talente care să promoveze în rândul cunoștințelor lor artiști tineri pe care îi admiră, într-un soi de mecenat cultural. Nu din obligație sau din interese financiare, ci din plăcerea de a împărtăși cu alții creația încă necunoscută a unui artist promițător.
Această „neutralitate“ în gusturi, gesturi și atitudine ne va costa pe termen lung, consideră David, care nu crede în alb și negru, ci în nuanțe. Așa cum un desen făcut pentru o piesă din argint nu poate fi realizat din aur fără schimbări subtile de proporție și formă, nici starea de fapt în care trăim nu poate fi modificată fără alterarea, fie ea și infinit de subtilă, a modului în care alegem să ne raportăm la ea. „De ce n-ar fi un seif o bijuterie?“ se întreba, retoric, David Sandu. De ce n-ar fi și imaginea noastră portavocea tuturor lucrurilor în care credem? Și, uneori, convingerile noastre pot lua forma unui colier din lemn de baobab, a unui lingou sculptat sau a unei bijuterii simbolice care să ne aștearnă pe suflet amintirea unei fapte bune.
Fotografii de Horia Manolache (www.horiamanolache.ro)
