La Amsterdam, orașul rămâne unul de negustori – totul e de vânzare și totul se vinde încă, se pune preț pe libertate, dar comerțul cu carne de femeie în cartierul de specialitate suferă. Internetul a schimbat totul. Roma cade, dar Roma cade dintotdeauna și căderea aceasta nu se sfârșește niciodată, fiindcă Roma a fost cândva mai înaltă decât Everestul.
Zâmbetele care nu merg până la capăt
La Barcelona, clădirile continuă să danseze dansul visat de arhitecți vizionari și, poate, un pic nebuni. Corăbiile descarcă în continuare frumusețe în port, marile afaceri istorice au rămas neîncheiate și zâmbetele nu sunt niciodată până la capăt.
La Paris, doar Sena și revoltele au rămas cum le știam, iar Londra reușește paradoxul să fie, în același timp, departe în viitor și capitala unui Regat care pariază pe trecut, izolare și utopia nostalgiei. Dacă îmi îngăduiți o ierarhie, atunci vă spun că nu e loc mai fascinant în bătrâna noastră Europă.
Diminețile leneșe ale pisicilor obeze
Lisabona a rămas același oraș seducător, în care timpul încă există și e leneș și are ceva de pisică obeză. Nopțile sunt înnebunitoare încă și se mai întâmplă să se invite cuțitele marinarilor la vals, dar mai degrabă rar. La Dublin, oamenii au rămas întregi și încă își cântă fericirea, beți, pe străzi. Berlinul a avut un deceniu de glorie artistică, dar acum gloria aceasta apune – e un asfințit înduioșător și, cumva, dureros. Poeții din Berlin sunt încă în viață.
Cele mai frumoase locuri din Europa
Budapesta și Varșovia se visează în regate vechi și puternice, dar nu mai sunt. Postcomunismul le-a dat un destin mai apropiat de ce știm de la noi de acasă, din București.
Sicilia, și Sardinia, și Toscana rămân eterne – cele mai frumoase locuri din Europa, orice s-ar mai întâmpla, și doar insulele grecești și marea insulă a Ciprului ar putea să le stea alături.
La Moscova se trăiește fără limite, iar, cu anii, excesele au devenit tot mai grozave, mai înspăimântătoare. La Madrid, orașul își caută zilnic măreția regală, dar nu o găsește. Rămâne totuși unul dintre orașele care nu se închină turiștilor, ci locuitorilor. Am stat o iarnă în Madrid și am fost fericit.
O tragedie perpetuă
La Ierusalim, nimic nu e lămurit, maniheismul cu care operăm pretutindeni nu mai poate fi aplicat acolo – nu mai există cei buni și cei răi, toți au dreptate și toți greșesc în același timp și toți suferă. Ierusalimul e o tragedie perpetuă.
Nu sunt dintre aceia care anunță, periodic, apocalipsa. Viața noastră de oameni continuă să se schimbe brutal de la un an la altul – ne grăbim și habar n-am dacă ne îndreptăm categoric spre sfârșitul proorocit de atâția profeți înclinați spre pesimism. Nu știu nici măcar dacă planeta ne va mai îndura cât să putem să vedem locurile pe care le-am văzut când eram tineri și nemuritori.
Lumea după Jobs și Zuckerberg
Îmi lipsesc din biografia de călător Africa, o mare parte din Extremul Orient și Oceania, și nici în China sau America Latină nu m-am mai întors, și nici în Caraibi, și nici în Turcia, iar în Statele Unite sau Kazahstan am ajuns prea recent.
Dar către Europa pot privi – ordinea economică a lumii noastre nu s-a schimbat, banii încă ne conduc categoric, dar s-a schimbat ordinea noastră sufletească. Trăim într-o postrevoluție tehnologică, după Jobs și după Zuckerberg.
Când eram eu foarte tânăr, oamenii încă priveau cerul și capetele lor nu erau iremediabil atrase înspre dispozitivele din palmele lor. Oamenii erau mai prezenți, țineau capul sus și se fotografiau mai puțin pe sine.
Nu vreau cu asta să spun nici că e bine, nici că e rău, nu vreau să spun că ne îndreptăm într-o direcție greșită, nu știu nici măcar care e direcția corectă, dar – reporter – pot să constat. A crescut singurătatea în oameni.
Genele lui Toma Necredinciosul
Călătorii sunt o specie ciudată de oameni – ei nu îi slujesc Zeului-Ban, ei îl moștenesc pe Toma Necredinciosul, ei umblă ca să vadă cu ochii lor.
Călătorii, călătorii adevărați vreau să spun, au o privire poetică de aruncat asupra lumii, iar lumea se înfrumusețează sub pumnii aceștia de poezie. Călătorii, cei mai norocoși dintre ei, reușesc să aibă clipe orbitoare când ajung până la fericire. Ei sunt mai ales bogați sufletește. În ciuda creșterilor anunțate de operatorii de turism, călători sunt tot mai puțini pe pământ.
Sunt mult mai bătrân decât s-ar putea crede. Nu îmi plac deloc șlagărele timpului prezent, așa că umblu în continuare cu căștile în urechi ascultând de domnul nostru Bob Dylan, poetul nobelizat.
Ascult iar, și iar, și iar, și iar melodia Abandoned Love. Și chiar înainte de refren, domnul nostru Bob Dylan ne anunță că oriunde merg copiii, el îi va urma.
Procedez întocmai. Încerc să aflu unde merg copiii și, prin ochii lor, să văd viitorul. Reușesc să văd că viitorul va îmblânzi nostalgiile. Melancolia va rămâne, tot mai mult, o amintire.
Vă fac o dezvăluire: viitorul nu vine cu o privire aruncată spre trecut. Viitorul se anunță un prezent continuu, un nesfârșit șir de clipe.
Tinerețe fără bătrânețe…
Mă întorc în orașele unde am crescut, văd casele în care am locuit și caut oamenii de la care am învățat ce sunt oamenii și, deci, viața, și bineînțeles că nu îi mai găsesc.
Toți ajungem să trăim, până la urmă, într-un basm. Basmul acesta este Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.
Toți ajungem să trăim într-un poem de Serghei Aleksandrovici Esenin. Și versurile poemului acela sunt: Tineri eram cândva/și altfel era totul.
Deopotrivă, suntem pururi în versurile poetului Abu Tamman, din secolul IX după Iisus Hristos. În versurile acestea: Apoi s-au dus anii aceia și trăitorii lor/Ca și cum și unii și alții ar fi fost niște vise.
…și viață fără de moarte
Scriu rândurile acestea înainte să plec din nou în Orientul Mijlociu și de acolo și mai departe, poate urcând pe o corabie. Îmi pun tutun în pipă și privesc marea și reușesc să mă bucur că vin dintr-o eră în care inima omului se putea încă umple cu amintiri, întâmplări, oameni, peisaje și cuvinte, și obiectele erau doar obiecte.
Știu că și epoca aceasta va trece, nu peste mult, cum au trecut toate epocile în trecerea timpului; îmi trag pe chip zâmbetul de clovn și nu îi opresc pe copii din marșul spre viitorul lor.
Umblu pământul și culeg povești, îmi leg sufletul de cel al artiștilor ambulanți, de trubaduri și de cei etern rătăcitori și poate că există și o altă viață, mai frumoasă, dar adevărul e că eu n-am cunoscut-o niciodată.
Și mai departe, prieteni, desigur, totul e vânare de vânt.
