După mai mult de un an, constat că nu am atins teme importante precum care e diferenţa adusă de arhitectură în viaţa noastră, ce înseamnă de fapt arhitectura și de ce – Arhitectură. Nici de data asta nu am să abordez aceste teme, lăsându-mi provocarea mie însămi pentru altă dată.
Sfârșitul de an este de obicei un prilej de evaluare, mai mult de atât, România sărbătorește un secol de existenţă ca stat și, deci, cu atât mai mult o privire de introspecţie mai degrabă decât o retrospectivă ar fi utilă.
În ultimul secol, arhitectura românească a produs valori ridicându-se la un nivel cel puţin european. Acestora, moștenite de societatea noastră de azi, le spunem generic patrimoniu construit. Ce facem cu el, cum îl cunoaștem, ce viitor îi asigurăm ţine de noi azi.
Patrimoniul recent este creat în acești 100 ani din urmă printr-un profesionalism și o forţă creativă ieșită din comun, dar caracteristică perioadei. S-au creat stiluri arhitecturale, dar, mai mult de atât, edificii, care nu au mai putut fi egalate nici într-o mică măsură în istoria noastră postdecembristă.
Stilul Neoromânesc, mai numit și Neobrâncovenesc, este un stil care apare la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, o perioadă de maximă creativitate în spaţiul european. El combină elemente etnografice românești, bizantine, europene într-o formă ancorată în epoca modernă, dar cu referire la valorile tradiţionale. Promotorul acestui stil este arhitectul Ion Mincu, dar el este practicat de mulţi alţi arhitecţi, printre care discipolii săi Petre Antonescu, Grigore Cerchez, Cristofi Cerchez, Constantin Iotzu, Paul Smărăndescu, Nicolae Ghica-Budești.
Astăzi, clădiri celebre precum Școala Centrală de Fete, Bufetul de la Șosea, Palatul Kiseleff, Muzeul Geologic, Şcoala Comunală Mavrogheni, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Primăriei, Palatul Marmorosh-Blank, Casa Lahovary, Casa Vernescu, Vila Brătianu, Vila Mavrodin și încă multe altele se află într-o stare aproape de cea originală acestui stil.
Majoritatea arhitecţilor care creează în această perioadă sunt școliţi la École des Beaux-Arts din Paris, de unde vine și influenţa edificiilor create de ei și asemănarea Bucureștiului cu marea capitală. Cu toate acestea, ne putem imagina că, pentru acea perioadă, Bucureștiul și-a schimbat dramatic faţa într-o capitală modernă, orientată către viitor, iar prin priceperea arhitecţilor și într-un stil naţional propriu, creativ, deși puternic influenţat de stilurile europene.
În București, încă mai avem stiluri Eclectic, Neo Gotic, Neo Clasic – stil în care sunt clădite majoritatea edificiilor reprezentative ale Capitalei. Acestora li se adaugă stiluri mai târzii – interbelice, precum stilul Art Deco, Art Nouveau, dar și postbelice – Modernist, create de arhitecţi precum Marcel Iancu, Horia Creangă, Octav Doicescu, G.M. Cantacuzino, Duiliu Marcu, Henrieta Delavrancea, Virginia Andreescu-Haret. Toate cele de mai sus și încă multe altele create în aceste perioade, precum și arhitectura antecedentă lor formează astăzi acel patrimoniu construit de care ne bucurăm și ne mândrim și împreună cu clădirile mai noi creează imaginea orașului.
Bucureștiul reprezintă un amestec de stiluri care coexistă, creând o identitate proprie, distinctă și specifică acestui oraș.
Atunci când vorbim despre patrimoniu este mult mai la îndemână să ne referim la clădiri faimoase, monumente istorice, dar nu trebuie să ignorăm faptul că lângă ele stau încă multe clădiri istorice, care au aceleași valori și aspect fără a fi cunoscute publicului larg sau înscrise pe listele de monumente istorice. Doar împreună, aceste clădiri pot crea atmosfera unei capitale istorice europene.
Din păcate, cel puţin Bucureștiul, dar este valabil și pentru alte orașe din România, nu a dat dovadă de respect și stimă faţă de moștenirile sale, mai ales în ultimii 50 de ani. Demolările orașului au fost masive în perioada comunistă, după cutremurul din 1977, cartiere întregi au fost demolate pentru a face loc unui urbanism dezastruos, iar mai târziu, în perioada postdecembristă, demolările au devenit dezorganizate și intense. Prima dată, motivaţia a fost ideologic-vizionară, fie ea și defectuoasă, iar după aceea ele s-au produs prin lipsa unor viziuni și valori. Astăzi, la 100 de ani de existenţă a statului român modern, avem ocazia să facem o examinare, să tragem concluzii și, de ce nu, să ne asumăm politici și viziuni noi a ceea ce poate fi Bucureștiul în viitor și patrimoniul său.
În ultimele luni ale lui 2018, guvernanţii României înţeleg să sărbătorească Centenarul agresând patrimoniul construit și, practic, dând mână liberă la distrugerea lui, prin modificarea Legii 50/1991. În propunerea legislativă PSD, care tocmai a primit aviz favorabil de la Comisia de Administraţie a Camerei Deputaţilor, nu mai este o infracţiune intervenţia pe monumente fără Autorizaţie de Construire care, în propunere, se sancţionează cu amendă (este contravenţie).
Acestea fiind spuse, societatea noastră, prin alegerea democratică a conducătorilor săi, consideră că valorile mediului construit nu trebuie protejate mai mult decât sunt în prezent, ci consideră că nu trebuie protejate deloc. Mai mult de atât, acesta este un semnal de liber la intervenţii și pentru clădiri istorice care nu se bucură de statutul monumentului istoric. Legea 50 oricum era deficitară și lăsa loc multor interpretări, pe de o parte, iar pe de altă parte, creează multe situaţii care împing spre o birocraţie exagerată, chiar și așa puţina protecţie pe care putea să o ofere la nivel legislativ se va anula, printr-o modificare a ei. Iar în scurt timp ne vom da seama că dispar nu doar monumentele, ci faţa acestui oraș împreună cu spiritul lui. Copiii noștri vor fi nevoiţi să se uite în cărţi poștale și de istorie pentru a vedea orașul, care odinioară s-a bucurat de porecla Micul Paris.
Ca să închei pe o notă, în pofida celor de mai sus, pozitivă, aș face apel la noi – societatea civilă – să înţelegem importanţa patrimoniului construit și să îl protejăm într-un mod informat. Valorile se creează greu și se distrug ușor, însă, în ultimii ani, societatea, prin diverse structuri și asocieri ale sale, a reușit să facă lucruri de o valoare incontestabilă în domeniul educaţiei, sănătăţii, cercetării, culturii și creaţiei și prin acestea a dovedit că știe, că dorește și că poate.
La mulţi ani, România!
