Cautare




, Contributor

Comentarii/Editoriale |
|

Două aniversări groaznice

Steve Forbes
Acest an marchează centenarul impozitului federal pe câștig (februarie) şi al Sistemului Federal de Rezerve (decembrie), ambele având în prezent un efect dăunător nemăsurat. Şi, din fericire, ambele vor fi supuse unor schimbări considerabile.

Taxele pe câștig pedepsesc tocmai acele lucruri din care ne dorim mai mult: munca productivă, asumarea de riscuri şi succesul. Nu putem afirma acest lucru de suficiente ori: un impozit pe câștig este preţul pe care-l plăteşti pentru că lucrezi; un impozit pe profit – preţul pe care-l plăteşti pentru succes, iar o taxă pe venituri din capital – preţul pe care-l plăteşti pentru asumarea riscurilor care dau rezultate.

În trecut, când povara taxei pe câștig a fost uşurată – adică nivelul ratelor a fost diminuat –, economia a prosperat deoarece oamenii nu erau împiedicaţi sau pedepsiţi pentru implicarea în activităţi mai productive. Anii ’20, ’60 şi ’80 au fost cu toţii marcaţi de inovaţii extraordinare, o creştere economică substanţială şi o creştere mulţumitoare a standardului de viaţă. Chiar şi între 2003-2008, când povara impozitelor a fost uşurată, economia a avut de câştigat.

Unii amintesc de perioada de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial până în anii ’50 ca fiind cea care demonstrează că economia noastră ar putea înflori ca urmare a unor taxe pe venit ridicate. Însă ei trec cu vederea situația de după cel de-al Doilea Război Mondial, care a redus la jumătate, practic, povara fiscală a unei familii. Am prosperat în anii ’50 deoarece pragul de impozitare era ridicat. De asemenea, erau o mulţime de refugii fiscale, care au uşurat impactul ratelor înalte. Dar acele rate înalte au făcut ravagii pe măsură ce Statele Unite au fost copleşite de nenumărate recesiuni, iar rata medie de creştere a economiei în anii ’50 a fost sub nivelul normal. În zilele noastre, impozitele federale ne zdrobesc din nou. Treaba cu vârful fiscal nu doar că a ridicat ratele superioare, ci a redus şi deducerile persoanelor cu venituri mai mari. […]

De ce avem însă speranţa unor schimbări importante? În primul rând – iar acest lucru este decisiv în războiul ideilor –, justificarea pentru ratele apăsătoare a fost distrusă. […] Cercetarea făcută de Art Lafer şi alţi economişti a demonstrat că, în timp, statele care nu au taxe pe câștig au rezultate mai bune decât cele cu taxe ridicate. New Jersey, de exemplu, a avut, în mod obişnuit, rezultate peste nivelul economiei naţionale. Apoi, nu numai că a introdus o taxă statală pe câștiguri, dar a şi ridicat-o la un nivel usturător. Astăzi, economia statului New Jersey e doar o fantomă a trecutului. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Connecticut. […]

Statele obsedate de taxe, precum Illinois, California, Maryland şi Connecticut, sunt lovite puternic. Jerry Brown pretinde că masiva creştere retroactivă a taxei pentru californienii cu venituri ridicate îi echilibrează bugetul. Nu pentru mult timp. Atât afacerile, cât şi oamenii părăsesc ceea ce era cândva Statul Auriu. Jucătorul de golf Phil Mickelson a fost criticat de către liberali şi mass-media liberală când a îndrăznit să-şi exprime dezgustul faţă de faptul că majoritatea câştigurilor sale se duc către birocraţiile guvernamentale. Dar criticii foarte vocali nu vor modifica realitatea. Este oare o coincidenţă că sportivi precum Tiger Woods, Derek Jeter şi numeroşi alţii au reşedinţele oficiale în locuri precum Florida – un stat fără impozite pe câștig? Sau că numeroşi locuitori din California au reşedinţele oficiale imediat dincolo de graniţă, în Nevada – un alt stat fără impozite pe venit?

Cei obsedaţi de impozite recurg la măsuri disperate. Guvernatorul Mark Dayton din Minnesota vrea să schimbe definiţia reşedinţei pentru a include pe oricine se află în stat fie şi doar pentru o durată de 60 de zile. Chiar dacă nu vom scăpa prea curând de impozitele federale, asigurăm condiţiile necesare pentru reduceri extraordinare şi o simplificare radicală. Deja iese la lumină un consens naţional. Comisia Simpson-Bowles, pe care preşedintele Obama a înfiinţat-o în 2010 pentru a găsi modalităţi de a face faţă crizei bugetare, recomandă o simplificare, în schimbul unor reduceri importante ale tuturor ratelor de impozit pe profit. Un număr ridicat de democraţi s-au raliat acestei idei. De aici şi până la o rată unică de impozitare nu mai este decât un mic pas. […]

Începând cu sfârşitul anilor ’90, acţiunile Rezervei Federale (Fed) au fost dezechilibrate. Politica sa deliberată de slăbire a dolarului a fost principala cauză a crizei financiare din 2008-2009. Dacă dolarul n-ar fi fost slăbit, nu am fi avut niciodată criza imobiliară. Politicile curente ale Fed au limitat puternic creşterea economică.

Când dolarul este slăbit, investiţiile sunt îndrumate greşit. Mai puţine sunt îndreptate către finanţarea activităţilor productive şi mai multe – spre protejarea activelor fizice. În anii ’70, ultima dată când Rezerva Federală a luat-o razna, preţul barilului de petrol a crescut de la 3 la 40 de dolari. Când inflaţia timpurie a anilor ’80 a încetat, preţul petrolului s-a prăbuşit, ajungând la 10 dolari pe baril, înainte de a mai creşte putin. De la mijlocul anilor ’80 până la începutul ultimului deceniu a costat, în medie, 21 de dolari. Să luăm în considerare preţul de acum: 97 de dolari. Alt exemplu îl reprezintă preţul terenurilor agricole, care s-a dublat în ultimii ani. Fed-ul generează bule distructive, precum face în prezent cu bondurile.

Renumitul economist John B. Taylor a comparat recent politica extrem de scăzută a ratei dobânzii, practicate de Fed, cu controlul chiriilor. Acesta din urmă suprimă oferta de locuinţe pentru populaţie, iar rata dobânzii practicată de Fed suprimă disponibilitatea de creditare a micilor întreprinzători. Împrumuturile acordate de către bănci firmelor – care contribuie semnificativ la crearea de locuri de muncă într-o economie normală – au scăzut, în realitate, în ultimii doi ani. Între timp, guvernul primeşte toţi banii de care are nevoie, practic fără niciun cost. Îl puteţi numi deficit fără lacrimi.

Experţi economici, precum David Malpass (un editorialist al „Forbes”), au insistat de mult asupra acestei teme, iar alţii încep să vadă lucrurile în acelaşi fel. Chiar şi Banca Angliei, spre exemplu, şi-a exprimat adâncul scepticism legat de eficienţa relaxării cantitative. De fapt, acea instituţie chiar a realizat vreo două studii care au arătat cât de distructiv de volatile au devenit sistemele financiare ale lumii de la sfârşitul standardului aur din anii ’70. Dat fiind actualul curent anti-aur, studiile Băncii Angliei nu au tras concluzii logice, dar evenimentele îi vor determina chiar şi pe guvernanţi să vadă calea corectă.

De ce ar trebui dolarul legat de aur? Mai mult decât orice altceva pe lume, aurul îşi păstrează valoarea intrinsecă. Este ca Steaua Nordului, mereu constantă. Reprezintă un reper la îndemână pentru menţinerea valorii stabile a banilor.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii