Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Doruri de toamnă

Când copacii au nuanțe de chihlimbar, soarele blând încălzește puloverele din cașmir, serile ploioase se asortează cu ciocolata caldă și lumina lampadarelor, iar din scări de bloc se înalță îmbietoare arome de dulcețuri și zacuscă, se conturează dorul, dorul de trecut, de oamenii mei dragi, de momente trăite, dar și dorul de vremuri îndepărtate și de tipicurile lor.  
shutterstock_85873042

După-amiezile liniștite de toamnă îmi amintesc de universul pierdut, prin asta înțelegând, în primul rând, acel nucleu familial care se pierde în timp odată cu dispariția, rând pe rând, a celor dragi. Dintr-odată, am sentimentul de singurătate și de înstrăinare, în timp ce mintea mea trece în revistă cadre: sufrageria însorită, a casei părintești, unde beam cafeaua cu bunica, după care ne jucam „interpretând” zațul rămas, diminețile lângă aragazul vechi, unde învățam să fac zacuscă și dulceață, conversațiile telefonice duminicale, cu tata, când veneam în weekend de la facultate, țuica fiartă, cu mult piper și zahăr, pe care o beam uneori în zilele friguroase, casa străbunicii cu curtea plină de pomi fructiferi și trandafiri pentru dulceață și toate personajele care mi-au populat copilăria: doamne elegante, unele superstițioase, altele foarte credincioase, unele cu bijuterii atât de deosebite, încât abia le așteptam vizitele pentru a le admira, altele foarte sobre, vecinul nostru iubitor al ezoterismului, mătușile mele atât de diferite, una plină de viață și permanent zâmbitoare, cealaltă mai ursuză și întotdeauna „trecând în revistă” veștile despre cine și cum a murit, relatându-le plat, fără emoție.

Astăzi, sunt dispăruți cu toții, iar în locul lor nu a venit nimeni, deși zilnic cunosc oameni. Este una dintre marile mele dureri aceea de a simți că cei mai mulți oameni dragi aparțin trecutului, iar atașamentele de oamenii momentului se realizează mai greu decât în copilărie și adolescență, când ești mai emoțional și fiecare are un loc bine stabilit în universul tău.

Toamna mi-e dor de tihna de altădată sau cum spune Pleșu: „Să ne mai rupem de drogul urgențelor, să mai ieșim din rețea”, pentru un răgaz. Strămoșii noștri o numeau Festina Lente. Tihna imprima farmecul inefabil al după-amiezilor, în compania unei lecturi, cu un pahar de vin de smochine și niște biscuiți cu unt, al cinelor în familie, la masa din salon, al călătoriilor, unde nu făceai un maraton turistic, ci alegeai locuri cu poveste, care să te încarce emoțional.

Pe atunci era timp. O carte, pe care ți-o doriseși, o răsfoiai în grabă, citind-o pe diagonală, însă apoi o savurai pe îndelete, cu mirosul ei de hârtie nouă sau veche, lectura ei transformând-o într-un act ce se adresa memoriei afective. Mai era plăcerea adnotărilor pe marginea paginilor și te îmbogățeai cultural cu informații, pe care nu le căutai în mod direct, ci le aflai tangențial. Poate că nu ar fi rău să îmbinăm această manieră cu cea actuală, a „culturii pe internet”, ofertantă, dar uneori facilă, alteori de strictă informație, ce nu se ordonează într-un sistem. Devii comod mental și uiți exercițiul gândirii asociative, al interogării, al reflecției.

Mi-e dor să locuiesc într-o casă pe pământ, precum cea în care m-am născut și am copilărit. Să am o pisică în prag, pe care să o hrănesc, așa cum făceam când eram mică și uram să mănânc, oferindu-i micul meu dejun și cana cu cacao cu lapte. Să privesc praful fin și sclipitor, de pe aleea din curte, în bătaia soarelui, să iau apă de la cișmea și să primesc cana plină cu zmeură, adunată de bunica din arbuștii care ascundeau bucătăria de vară. Întotdeauna, cana era plină vârf.

Am înțeles mai târziu că această umplere până la refuz era un fel de a-mi spune că nimic nu era suficient de mare pentru a putea încăpea cât voia ea să-mi ofere. Poate de aici începe „arhitectura fericirii”, de care vorbea Alain de Botton. În curtea aceasta, trăiam și mici drame, nerăbdarea ca ziua să treacă, uneori privind îndelung strada, printre șipcile gardului, așteptând-o pe mama să vină de la școală, unde preda. Tot în curtea asta simțeam cum mă apasă cerul, sintagmă ce îmi aparține de la vârsta de cinci ani. Asta se întâmpla când mama trebuia să meargă cu elevii la cules de fructe, în afara localității, așa cum era la modă în vremea aceea, iar eu nu știam când va ajunge autobuzul. Plângeam spunând că mă apasă cerul, așa cum mai fac și astăzi, doar că în intimitatea micului apartament cochet, în care locuiesc și unde există ceea ce numesc sentimentalismul obiectelor, adică relația pe care o păstrez cu timpul, prin intermediul obiectelor de familie.

Sentimentalism pierdut astăzi din multe case, unde s-a instaurat mobilierul nou, de tip scandinav, și de care nu râdem, așa cum o făceam după revoluție, când ne aminteam de bibliotecile cu module, un fel de tipar al caselor optzeciste, cu câteva excepții. Mi-ar plăcea să mai găsesc în interioarele de astăzi mărturii ale trecutului, ale acelui spațiu care avea odinioară mai multă relație cu timpul: fotoliul – achiziție prețioasă, biroul – moștenire, secretaire-ul – achiziționat dintr-o călătorie, argintăria bunicii, oglinda venețiană, un costum național brodat, vechi de 100 de ani, lucruri vechi și noi à la fois.

N-aș putea eluda un dor ce va fi, cu siguranță, disputat, dorul de bucătăria de altădată. Gurmandă, dar selectivă, îmi place să mă bucur de gust, de la mâncarea de sorginte dacică, frigărui cu mămăliguță și mujdei, până la specialități boierești, pe care le mai poți mânca astăzi în câteva locuri doar. Bineînțeles, toate savurate, dacă s-ar putea, într-o atmosferă colocvială, alături de cunoscători apreciativi ai acestui baroc de mâncăruri tradiționale și împrumutate, cu aperitive, fel principal și desert. Citisem, în niște scrieri de evocare a vremurilor ceva mai îndepărtate, despre secrete străvechi de sporire a savorii: purcelușul se servea pe talger de lemn frecat cu cimbru, știuca – în vas de cupru, pelinul se bea din oala de lut, iar vinul ales – în pocal de argint.

Trecut, prezent sau viitor, mereu avem prejudecăți și cutume. Cândva era moda bunei educații, astăzi, a strunirii emoției, astfel încât să poți arăta un mod de a simți intelectual. Pentru o natură emoțională, întoarcerea la valorile trecutului, fără a renunța la unele privilegii ale societății moderne, este un exercițiu de împrospătare spirituală. Și analiza propriilor doruri poate face asta. Avem în natura noastră sufletească, dacă ar fi să-i dăm crezare lui Lucian Blaga, „dimensiunea dorului”, nostalgia și mai avem ceea ce numea Noica „măsura”,  acel spațiu interior, guvernat de echilibru, numit de el „elan neexcesiv”.

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii