Cautare




, Redactor

Reporter în căutare de oameni și povești.

Lifestyle |
|

Doru Trăscău – „O fi un vis, o fi aievea?”

De aproape trei ani, visul lui Doru Trăscău, solistul The Mono Jacks, a devenit realitate. Alături de colegii săi, Andrei Zamfir, John Ciurea și Cristian Chiru, a lansat, în 2017, albumul Ușor distorsionat. L-am prins pe Doru în studio, unde lucrează la următorul album, care se va lansa pe 8 februarie, printr-un concert la Arenele Romane.
by Naluca

Foto: Năluca

Am descoperit trupa The Mono Jacks odată cu albumul Ușor distorsionat. De atunci, am început să merg constant la concerte și aproape oriunde cu muzica lor în căști. Povestea lui Doru Trăscău mi s-a părut că trebuie spusă mai departe pentru că are în ea acel „nu te opri atâta vreme cât crezi în ceva”. În 2000, a fondat formația AB4, cu care trei ani mai târziu a câștigat Best Local Act la MTV Music Awards. În 2008, a pus bazele formației The Mono Jacks, care a trecut prin numeroase schimbări până să ajungă la formula actuală. Pe lângă toate astea, Doru a fost soț, tată și angajat cu normă întreagă în domeniul graphic design. În cele ce urmează, un interviu despre încercări în muzică și nu numai.

Pare că ești în cel mai bun moment al carierei tale. Așa este?

Da. După aproape 18 ani în care am muncit într-o singură direcție. Eu am urmărit un vis, să cânt și să trăiesc din muzică. A fost greu pentru că realitatea muzicală din perioada în care am început să cânt era cu totul diferită. Chiar dacă primul album lansat cu AB4 s-a bucurat de succes, iar noi am participat la o sumedenie de festivaluri, nu reușeam să facem doar asta.

Ulterior, situația s-a complicat. Pe parcursul acestor ani am cântat cu foarte mulți muzicieni. Cu atât de mulți încât, am numărat, cred că aș fi putut să-mi fac vreo șapte-opt formații. Asta a însemnat o piedică permanentă, pentru că ori de câte ori porneam din nou, parte din ce făcusem trebuia resetat. Abia în 2017, la a treia componență The Mono Jacks, componență cu care sunt și astăzi în studio, lucrurile s-au schimbat fantastic de mult în bine. Alături de Andrei, John și Cristi, am simțit o chimie pe care nu o mai experimentasem până atunci. Ceea ce a fost interesant este că nu aveam niciun fel de așteptări în ceea ce privește felul în care noi o să ne înțelegem. Eu îmi doream să merg în continuare către ceea ce se cheamă muzică, asta a fost locomotiva care m-a dus tot timpul înainte.

Ne-am întâlnit, ne-am conectat foarte puternic, iar pe 21 aprilie ne-am urcat prima dată pe scenă împreună, la doar o săptămână de când începusem să cântăm. Pe 5 august, intram în studio să înregistrăm primul album împreună.

S-a păstrat această chimie și acum?

S-a păstrat și am crescut împreună această relație frumoasă. Iată-ne acum, din nou, în studio. Mă gândeam, zilele trecute, că este pentru prima dată în cariera mea de muzician când reușesc să trag două albume cu aceiași instrumentiști. Este o mare realizare pentru mine. În general, formațiile au aceleași probleme pe care le întâmpină o relație. Plus că într-o trupă sunt mai mult de două persoane, ceea ce complică lucrurile. Cred că trupele mari, pe care le știm cu toții, au avut șansa unor membri stabili de-a lungul timpului.

Pentru că ai pomenit despre multele tale încercări cu trupele, crezi că, de fapt, secretul e să nu te oprești?

Poți să-i zici ingredient. Nu știu dacă e neapărat un secret. Dar, cu siguranță, ideea de a insista pe ceea ce mi-am dorit să fac m-a scos la liman. E drept că m-am încordat teribil de tare și a trebuit să fac eforturi mari în anumite momente. Însă la pachet cu toată treaba asta vine și multă satisfacție.

„Vreau să fac muzică până la adânci bătrâneți. La un moment dat, voi face doar asta.” Asta ai spus într-un interviu din 2010. Acum trăiești din muzică. E mai greu, e mai ușor, cum e, de fapt?

Este grozav. După atâta muncă, am ajuns, pentru prima dată, în situația în care, pentru mai bine de doi ani, m-am dedicat în totalitate muzicii. Am constatat câte lucruri am ajuns să fac exclusiv pentru muzică de când am devenit full-time muzician. Cât timp am și lucrat, repetam cam de trei ori pe săptămână. Drept urmare, după serviciu mă duceam direct la sala de repetiții. Eram plecat de la prima oră a dimineții până noaptea târziu, iar asta consumă foarte mult bateriile. Această epuizare m-a făcut să mă simt foarte rău. M-am chinuit vreo șase luni, până mi-am dat seama că tot ceea ce simțeam era legat de un dezechilibru emoțional destul de mare. Eram din cale-afară de anxios și niciunul dintre doctorii la care am fost nu reușea să pună degetul pe rană. Cea mai mare spaimă pe care am simțit-o în acele luni era că, realmente, o să mor. Până când am reușit să depistez despre ce e vorba, iar ideea că l-am prins, în sfârșit, pe balaur și știu cum arată, mi-a dat curaj. Știam cu cine mă bat și puteam să mă înarmez ca atare. Am ajuns la ședințe de psihoterapie care mi-au redat încrederea și viața.

Crezi că acum ai găsit un echilibru între muzică și celelalte roluri din viața ta: soț, tată?

Acum sunt așa cum mi-aș fi dorit să fi fost în anii de dinainte. Echilibrul, ca în viața oricăruia dintre noi, oscilează. Sunt dăți în care sunt mai bine, altele mai puțin bine, dar nu mi se pare nimic nefiresc.

De unde crezi tu că îți vine pasiunea pentru muzică?

Nu aș putea pune degetul pe ceva concret. Când eram copil, îmi plăcea să cânt. În clasa a patra, s-a întâmplat ceva care mi-a dat de gândit. Eram îndrăgostit de o colegă de clasă și luasem prima notă de șapte, fiind, altfel, premiant cu coroniță și cu 10 pe linie. Mama preda la aceeași școală unde învățam și era la curent cu tot. Cred că există un blestem al cadrelor didactice de a se încărca cu un soi de severitate pe care o transmit și copiilor. În consecință, a luat hotărârea să mă pedepsească pentru nota mică și să nu mă mai trimită în excursia de final de clasa a patra. Mie nu mi-a convenit pentru că nu doar că eram îndrăgostit de colega mea, dar o iubeam foarte tare și pe învățătoare. În dimineața respectivă, m-am dus la tatăl celui mai bun prieten de-al meu de atunci. Am bătut la ușă și i-am zis: „Săru’ mâna, nea Nelu, am și eu nevoie de o sacoșă că mă duc la pâine”. Eu, de fapt, îmi făcusem un mic pachet pentru excursie și nu aveam în ce să-l pun. Nea Nelu mi-a dat și el o hârtie de 10 lei și m-a rugat să-i iau două pâini. Dar nu mi-a dat o sacoșă, ci un coș împletit din plastic, cu ochiuri mari, prin care se vedea tot. L-am luat și am plecat la autocar. Când am ajuns, țin minte că doamna învățătoare m-a privit întrebător, fiindcă știa decizia mamei. Nu știu dacă a contestat-o, dar văzându-mă în ușa autocarului s-a gândit probabil că mama m-a iertat. Drept urmare, nu m-a întrebat nimic. Părinții mei au trecut prin niște spaime cumplite. La momentul acela, nu aveai cum să comunici. M-au căutat toată ziua, iar eu eram de negăsit. Seara, când am ajuns la colțul blocului, m-au întâmpinat fratele meu și cu Bobi, băiatul lui nea Nelu. Râzând, mi-au zis: „Mamă, ce bătaie o să-ți iei”. Știam că urmează o pedeapsă. Într-adevăr, tata m-a caftit. După ce mi-am încasat bătaia, m-am dus la baie și, în timp ce mă spălam pe ochi, am început să cânt. Asta l-a descurajat foarte tare pe tata. Motivul pentru care îți povestesc acest episod este pentru ceea ce am realizat ulterior. Eu, în mod inconștient, îmi cântam durerea.

The Mono Jacks

 

Dar îți aduci aminte ce fredonai?

Habar nu am. Dar cred că muzica a fost tot timpul cu mine.

Ai mai spus asta, dar trebuie să te întreb. Cânți ca să te povestești?

Cânt ca să mă povestesc, cânt ca să mă împlinesc, cânt ca să mă întregesc, cânt ca să mă vindec. Ceea ce nu reușesc să spun atunci când nu cânt o fac prin muzică.

Cum compui? Cum pui versurile pe muzică?

Sunt mai multe feluri în care lucrurile se întâmplă. Cel mai important este să am un spațiu unde să compun. Mă retrag undeva cu chitara și țin reportofonul aproape ca să înregistrez ideile. Uneori îmi iau și ceva de scris. În cele mai multe situații, muzica iese prima. Îmi place să lucrez și alături de băieți, la sala de repetiții, unde fie încep să cânt ceva deja scris și pe acea bază construim mai departe, fie se nasc lucruri direct acolo. Cam astea sunt cele două modalități prin care pornește creația. Apoi apare nevoia de a pune un mesaj peste muzică. Aici este o poveste mai complicată. Mi-ar plăcea să am aceeași ușurință cu care scriu muzica, dar nu am ajuns în acel punct. Trec prin perioade de căutări, de scris și rescris. Există momente când muza îmi livrează câteva cuvinte pe care pot să construiesc un întreg cântec. Sunt și dăți în care versurile sau o parte din ele se nasc concomitent cu muzica. E cazul ideal.

Îți place mai mult să scrii în română decât în engleză?

Motivul pentru care am început să scriu în engleză a fost legat de visul de care îți povesteam mai devreme. Primul album pe care l-am făcut cu AB4 a fost în limba română. Am început să scriu în engleză pentru că voiam să duc muzica peste granițele acestei țări, care nu mă hrănea. Ulterior, cred că am rămas cu engleza dintr-o inerție, până în clipa în care am luat hotărârea de a mă întoarce la limba română. Sunt convins că a scrie și a cânta în limba română, atâta vreme cât România este țara în care ne desfășurăm activitatea, este cel mai bun lucru.

Te-ai gândit că, la un moment dat, nu o să mai poți să compui?

M-am gândit la treaba asta, dar nu mi-e frică. Am avut perioade în care lucrurile nu s-au legat, dar cred că în viață, indiferent de meseria pe care o faci, sunt momente în care nu o să poți să performezi așa cum ți-ai dori. Cred că e firesc. Și pentru orice alt muzician, dar și pentru mine.

E o întrebare pe care o pun constant. De ce îți este cel mai frică? Și putem să ieșim din spectrul muzical.

Cred că cel mai urât ar fi să rămân singur. Asta ar fi cel mai greu de suportat. Îmi place să-mi petrec timpul alături de oamenii pe care îi iubesc și care mă iubesc.

Acum lucrezi la următorul album. Care este povestea lui?

Povestea acestui disc începe concomitent cu momentul în care am terminat înregistrările pentru Ușor distorsionat (n.r. – al doilea album The Mono Jacks). Măcar la nivel conceptual. Cred că am fi vrut să ne apucăm mai repede de el. Albumul pe care tocmai îl lansasem s-a bucurat de succes, peste așteptări, și asta ne-a pus în postura de a pleca foarte des în turnee prin țară. Când ai concerte, pierzi concentrarea necesară pentru scris și compus. E greu să te împarți între cele două lumi. Așa că lucrul la discul ăsta s-a întins un pic mai mult decât ne-am fi dorit. În această toamnă, am hotărât să intrăm în studio și mă bucur pentru că ne-a ieșit.

Mie îmi place foarte mult albumul Ușor distorsionat încât nu-mi vine să cred când spui că nu v-ați așteptat să fie bine primit.

Eu cred că așteptările, iar ăsta e un lucru pe care l-am învățat inclusiv în ședințele mele de psihoterapie, nu te ajută prea mult. Te pot dărâma cu ușurință, mai ales dacă te concentrezi foarte tare pe ele. Noi ne-am dorit să găsim resursele necesare pentru ca lucrurile să meargă bine. Cred că atâta vreme cât punem pasiune, o să iasă ceva. Ar fi o mare minciună să spunem că nu avem nevoie de aplauze și că Măria Sa publicul nu este important. Este, dar atât timp cât noi vom fi satisfăcuți cu ceea ce facem, vom reuși să-i convingem și pe ceilalți să ne asculte.

Ai vreo piesă de care nu te-ai despărți niciodată?

Nu. Fiecare piesă e ca un copil, iar asta ar însemna că, în cazul unei nenorociri, ar trebui să alegi între copiii tăi și să păstrezi doar unul. Și e o situație la care toți părinții ți-ar spune: „Nu, mă duc și eu odată cu ei”.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii