Cautare




, Contributor

Specialist în comunicare și marketing. Analizează universul consumatorilor pornind de la insight-uri din studii sociologice, psihologice și antropologice.

Lifestyle |
|

Distanța dintre A fi Talentat și A deveni Talentat

Când eram copil, visam să devin violonistă. De vină erau Balada lui Ciprian Porumbescu și Primăvara lui Vivaldi, ascultate la un pick-up învechit în curtea mea de la țară. Îmi creaseră niște trăiri atât de intense încât eram convinsă că sunetul unei viori e cel mai frumos lucru pe care îl poți auzi vreodată. Însă doar pentru că ai o pasiune pentru ceva, nu înseamnă că vei deveni bun la acel lucru. În realitate, nu am făcut nicio oră de vioară în viața mea.
Olivia_Petre

Apoi am oscilat între dorința de a fi cântăreață și cea de a fi dansatoare. La cântat am renunțat repede, fiind clar că Universul a conspirat ca toată lumea, dar absolut toată lumea din familia mea să aibă voce frumoasă și chiar să cânte prin diverse coruri, mai puțin eu. Cumva, robinetul cu talent vocal s-a închis fix la mine. Ah, și când mă gândesc câte rochii de scenă îmi pregătisem în minte. Pe partea artistică, cea pe care simțeam eu că „trebuie” să fie vreun talent care abia așteaptă să fie trezit, îmi rămăseseră argumente numai premiile pentru poezie, moștenire directă și controversată pe linie paternă. Însă aveam să fiu (dez)informată insistent că „se moare de foame cu poezia”. Și cum nici cursuri de dans nu prea existau prin anii ’80-’90, iată-mă în clasa a XII-a vânzând, în sfârșit, iluziile artistice pe o facultate serioasă, conformă statutului meu de olimpică tocilară. Am ales Jurnalismul și Publicitatea, cu sentimentul că voi avea o profesie incitantă și măcar apropiată de vreo urmă de talent „umanist”.

Azi, sunt programele pline de „show-uri de talente”, iar ca mamă a unui copil de grădiniță, am de ales între zeci de opționale la care îl pot înscrie încă de acum. De la aikido și gastronomie la canto, călărie, pictură, robotică, dans, scrimă, tobe, origami, ar putea face tot ce visam noi plus altele de care habar n-aveam că există… Timp de joacă aș mai trece eu pe listă. Sunt cumva entuziasmată, „invidioasă” și debusolată în același timp. Cum pot alege eu pentru el fără a le încerca pe toate și fără a-mi proiecta visurile din propria copilărie?

Am crescut cu gândul că fiecare om are cel puțin un talent înnăscut, dar cât de adevărat e că venim pe lume cu o nestemată ascunsă „în bagaj”?

Dezbatarea pro sau antitalent are o lungă istorie în spate. Pe de o parte, sunt cei care consideră talentul un rezultat al efortului și perseverenței, accesibil teoretic oricui, iar pe de altă parte, avocații harului sau talentului înnăscut. Dar iată câteva concluzii are  multiplelor studii conduse pe această temă:

Talentul este rezultatul unui cumul contextual de factori: cantitatea și intensitatea efortului depus pentru a cultiva o anumită aptitudine, moștenirea genetică (înălțimea și greutatea corpului, dar și înclinațiile muzicale ori de altă natură), educația și accesul la resurse, caracteristicile mediului de creștere, expunerea la un anumit set de competențe sau interacțiunea cu oameni care posedă acele competențe, toate acestea au un rol critic în manifestarea și dezvoltarea a ceea ce numim talent.

Munca bate moștenirea genetică. Nurture (ceea ce este dobândit prin practică și perseverență) este dovedit statistic mult mai important pentru performanță decât Nature (ceea ce este nativ). Cu alte cuvinte, între un om cu o memorie foarte bună, dar care nu depune eforturi pentru a o cultiva și un om cu o memorie nativă medie, dar care își antrenează intens și constant creșterea capacității de memorare, cel din urmă are mult mai multe șanse să atingă performanțe deosebite. De fapt, ne putem gândi la talent ca la un „mușchi” care trebuie exersat pentru a nu se atrofia. Se pare că, de cele mai multe ori, succesul chiar e „99% transpirație, 1% inspirație…”

Îmi aduc aminte o conversație pe care am avut-o de mult cu un prieten la o expoziție de fotografie: „Dacă mi-aș fi propus», îmi spunea el, «eu aș fi devenit un fotograf excepțional. Numai că nu mi-am propus niciodată. Asta e singura diferență dintre mine și autorul acestor fotografii”. Posibil să fi fost asta singura diferență, m-am gândit eu, dar, wow, ce diferență!

Talentul cere ani – „regula celor 10.000 de ore”. În bestsellerul Outliers, jurnalistul Malcom Gladwell a introdus o idee foarte preluată, anume că, pentru a deveni expert în aproape orice domeniu, o persoană are nevoie de 10.000 de ore de practică (10 ani). Anders Ericsson, psihologul autor al studiului cu muzicieni pe care se bazează această idee, consideră însă că cele 10.000 de ore sunt o generalizare nefundamentată, iar calitatea practicii, și nu numai numărul de ore, aduce o diferență semnificativă. Cu toate acestea, Ericsson susține că experimentul său a arătat că „multe caracteristici pe care le considerăm talente înnăscute sunt, de fapt, rezultatul unui antrenament intens, practicat pe o perioadă foarte mare de timp”.

Talentul înseamnă cât de repede poți să devii foarte bun într-un domeniu. Angela Ducworth (autoarea celebrului volum Grit. The Power of Passion and Perseverence) a dat o foarte interesantă definiție a talentului: „Când spun Talent, mă refer la rapiditatea cu care poți deveni mai bun la acel ceva pe care ți-ai propus să îl faci cât mai bine. Rata cu care progresezi la fotbal arată cât de talentat ești tu la fotbal. Rata cu care progresezi la matematică arată cât de talentat ești tu la matematică. Totul în condițiile în care depui un anumit efort în această direcție. Și cred cu convingere – nu toți oamenii cred asta, dar cred că cei mai mulți sunt de acord cu mine – că există diferențe de talent între noi, nu suntem egal de talentați în toate domeniile” (Duckworth, 2016).

Exemplul meu preferat este George Enescu. Se spune că micul Enescu era remarcabil de înzestrat în mai multe domenii. Avea un auz de excepție și o memorie sonoră şi vizuală excelentă, putând reproduce orice cântec auzit o singură dată. Însă era și foarte talentat la desen, astfel că la șase ani desena portrete și peisaje surprinzătoare. Părinții lui (extrem de ocrotitori după ce pierduseră șapte alți copii înaintea lui) au ales să investească enorm într-o educație muzicală de excepție: lecții de muzică în casă, guvernantă din Franța, aducerea în locuință a unui lăutar (care, la numai câteva săptămâni, a declarat că nu mai are ce să îl învețe), studii muzicale la Viena de la șapte ani, concerte și interacțiuni cu muzicieni marcanți ai vremii. La maturitate, Enescu putea dirija toată opera lui Wagner din memorie şi putea cânta pe dinafară 62 de volume de Bach. Dacă nu ar fi fost această educație, oare am fi admirat astăzi tablourile pictorului Enescu?

Viziunea japoneză – talentul este legat de valori, vocație și posibilitatea de a le monetiza. Japonezii au acest concept foarte frumos care vorbește despre „motivația de a fi a fiecărui om”. În viziunea lor, Ikigai rezultă din îmbinarea mai multor elemente esențiale în viața noastră: Ceea ce îți place să faci, Ceea ce îți aduce împlinire, Scopul tău, Valorile tale, Ceea ce e bun pentru societate, Talentul tău nativ, Ceea ce îți poate aduce un venit și Ceea ce te reprezintă cu adevărat. Mi se pare cea mai cuprinzătoare definiție!

Din păcate sau din fericire, nimeni nu ne poate spune exact cu ce talent am fost binecuvântați. Pasiunile sunt un loc bun de unde putem începe căutarea, iar căutarea pare mai la îndemână pentru copiii noștri decât a fost pentru noi. Dar a găsi talentul care te definește e abia primul pas. Să nu uităm că Walt Disney a fost inițial concediat pentru că nu avea imaginație, iar Oprah Winfrey pentru că era prea emoțională pe ecran… Or fi avut ei ceva „magic”, dar iată că între primul pas și performanță apar multe lucruri pe care nu le putem controla. Și poate un singur lucru ce depinde numai și numai de noi. Mă tem că, pe termen lung, munca e singura magie care face diferența.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii