Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Dintr-o zi, din camera blue, prin mâinile mele

Noul articol mă întâlnește în același spațiu. A trecut Paștele, fără lumină, că pe aici n-a adus nimeni, a trecut liliacul, continuă să treacă mașinile cu clor, care spală asfaltul de urmele oamenilor.
 aboneaza-te
Tatiana Ernuteanu

Măsor casa în câteva fumuri de țigară și îmi așez tălpile acolo unde soarele scaldă parchetul. O lumânare cu miros de portocală încearcă să mă mintă că totul e ca înainte. Orele curg topite de un azi al absurdului. Timp în care trăiesc cu fiole evocative. Trecutul devine un solilocviu emoțional, o perfuzie întăritoare. Și un dor nesfârșit mă ține la geam, la geamul ăla unde cândva mă piteam de lume.

Aici, în spatele lui, cu spatele spre toată lumea, păstram, cât puteam de curate, casa și lumea mea. Până și soarele era un intrus căruia îi întorceam spatele meu zvelt, trăgând jaluzelele. Ha, câtă infatuare!

2 p.m. Mă gândesc… oare cum se mai vede umbra mea pe asfalt? E la fel de zveltă? Și părul o mai fi rece în bătaia vântului? Mi-or mai ieși pistruii, din jurul buzelor, vara asta? Oare volumul meu de poezii, abia ajuns în librării, cât o să mai stea acolo stingher, neatins, nevăzut…?

Primăvara asta, care ne sfidează de prin grădini, a fost atât de timidă, că nu ne-a vrut alături.

În timp ce mănânc o alviță, dorul îmi așază, într-un film, acum, străzile, intersecțiile, casele, locurile pe care le port nevăzut în mine.

Soarele glazurează casele fondante, cu dantelării albe, de pe Postăvarului. Strada pietruită șerpuiește, adidașii mei lângă adidașii lui. O vară ca un ceai de tei.

Un aprozar vechi, lângă un magazin de blănuri, un colț. Zâmbetul lui luminos îmi demonstrează că unii sunt mai buni ca alții. Ochii lui smaraldini țin în ei toată încrederea și puritatea lumii. Mă simt rea, meschină și sceptică. Plec privirea, acolo unde îi e locul.

Nu mai știu nimic despre copacul din fața căminului P21…
O fi încălzit vreo sobă, casă sau încă își mai ține crengile adăpost pentru întâlnirile studențești… Acum mulți, mulți ani, în preajma lui, am primit o jumătate de clătită și o invitație la plâns, dar și un viitor frumos, în doi.

Undeva, pe 6 Martie, o fetiță tunsă precum Mireille Mathieu alerga în soarele torid al verii să-și întâmpine mama ce venea de la serviciu. O fascina praful fin al străzii, ce sclipea în bătaia razelor. Purta saboți roși, din plastic, fără călcâi și o rochie în bretele, cumpărată de la mare. Venea spre casă apoi, ținându-se de mâna mamei și avea totul.

Apoi, într-un apartament nou, pe Culturii, cafeaua de dimineață, băută la masa maro, din sufragerie, în compania bunicii, se savura cu sorbituri mici. Se spuneau glume, mâna ridată mângâia mâinile calde ale tinerei studente, venită în vacanță, ochii melancolici ai bunicii revărsau dragoste și grijă, greu acceptate atunci. Și nimeni nu se gândea că acea casă ar putea rămâne goală cândva.

Plaja de la Steaguri, pustie. Nisip calduț, de culoarea nucilor, o mare tăcută, o după-amiază cât o viață. Suntem modești, nu am pareo, port o fustă pe post de rochie fără umeri, pe el îl îmbracă un tricou de marinar, luat cu câțiva lei, dintr-un boutique cu marfă incertă, mâncăm gogoși mexicane cu sos de ciocolată. Mai târziu sunt cerută în căsătorie.

În Amzei, în fața Bibliotecii Metropolitane, întotdeauna,
mi-am dorit o întâlnire. Am vrut să fiu așteptată cu covrigi calzi, cu stângăcie și cu un „hai la mine să gătim!„. Nu mi s-a întâmplat niciodată, dar biblioteca, sigur, e acolo, chiar dacă s-a închis, dorințele încă mai așteaptă. O voi vedea curând, când am să mă îmbrac cu rochia roșie cu picouri albe și o să îmi parfumez spatele cu Sympathy for the sun.

Calea Victoriei probabil că este la fel de umbroasă, acum. La ora asta nu sunt poeți la Green Hours, nici turiști cu pălării de pai, crossbags și ochelari de soare, mari, dar tot aș vrea să intru în gangul de pe partea dreaptă, ăla pustiu, rupt dintr-un trecut fără dată, un mic rond fără sens și sensuri, unde miroase a tras, a închis, așa cum probabil că miros viețile noastre în acest moment.

Aș mânca niște mici la Nicorești, acolo unde e Salonul Amantelor. Oare de ce nu cântă nimeni la pianul din colț, blurat de lumina chioară? Din salon, privind pe geam, vezi casele de tipul Enigma Otiliei. Poate fi orice an, poate fi orice oră. Tăcerea, aici, se întinde ca o gumă de mestecat, sigur cu miros de indrușaim, și pielea are o paloare demodată. (Apropo, azi am gătit pilaf sârbesc. L-am mâncat fără poftă, din cauză că prin fereastra de sub teiul de la bucătarie, înfrunzit ușor, îmi curgea, în farfurie, o primăvară așteptată cu atâta nerăbdare.)

Pe strada cu nume de compozitor e un zarzăr la colț, un zarzăr pe care, primăvara trecută, când îmi spunea geamul de la scara D că sunt frumoasă, l-am luat în povestea mea. Purtam în urechi niște enorme bomboane bleumarin, cădeau jeanșii de pe mine, trăiam intens și nu prea îmi păsa. Cred că a fost prima dată în viață când nu prea mi-a păsat. A fost, da, un timp trecut folosit bine!

Sunt tot mai puțin în ceilalți oameni. Oare prin gândurile cui (și dacă?)… mai obosesc…??? Ce lung mi-a crescut bretonul! Anul ăsta de unde cumpăr liliac, că on-line e 250 de lei buchetul? Mi-ar plăcea un chimono. Mi-e dor să ies cu mama la o cafea. Mi s-au adâncit cearcănele. La bătrânețe, o să le am precum le avea Neagu Djuvara. Îndrăgostiții suferă acum rău că nu se pot vedea. Ce-or face? Cu ce să mă îmbrac mâine, când o să merg să caut făină? – ideile mele în acest moment. Halal preocupări!

Cu o săptămână înainte de carantină, m-a dus A la plimbare cu mașina, seara târziu, cum îmi place mie. Era în weekend, stăteam blazată pe canapea și mi-a zis: hai, mergem să te plimb! E una dintre plăcerile mele fetiș: să pun muzica mea, să o iau pe străzile vechi ale Bucureștiului și să brodez contexte și situații. Noaptea, lucrurile se văd altfel. Oamenii nu-ți mai par buni sau răi. În seara aia, am mers pe străzile din Moșilor, am văzut un desen, pe un perete, cu Oamenii se fac dor, l-am pozat, l-am pus pe Fb, apoi am fost pe Rosetti, unde mi-a fost frică de tăcerea pe care o auzeam completând zgomotul motorului, apoi la fosta Galerie Lutherană și la Muzeul Literaturii din Grivița. Am venit fericită. Și imaginația mea era fericită. Și nu era nimic măreț în toate astea. Eu nu trăiesc cu țeluri mari, am spus-o întotdeauna, am nevoie de puțin, pentru că știu că pot simți mult. Poate prea mult.

Mi-aș pune tocuri foarte înalte, în seara asta, dresuri negre din mătase, orice rochie și un pardesiu lung, până la glezne, și aș ieși trântind ușa. Abia mi-am uscat părul, e mătasos, auriu și miroase a șampon, deci ar curge bine pe spate. Mi-aș da mâinile cu o cremă, nu spun care, fiindcă pielea mea nu vrea să se știe. În intimitatea unui bar obscur, când podelele se spală și ospătarii sunt adormiți, aș intra doar să iau o cafea la pachet, pretext să văd cum se închide o seară și se deschide o noapte. O noapte banală, de aprilie, în care să-mi aud pașii pe trotuar, să merg de mână, fără nicio declarație, nici de dragoste, nici pe propria răspundere. Aș mânca cel mai trist pateu cu carne și aș bea apă de la o cișmea stradală, în timp ce mă odihnesc pe bordura unui trotuar dintr-un cartier de snobi și fițe, unde acest lucru, atât de natural, ar fi văzut lipsit de stil. Dar toate astea se vor fi întâmplat în altă primăvară.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii