Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Dezordinea gândurilor desuete

La ora la care scriu a răsărit soarele, ziarele sunt sfâșiate pe jumătate, pieţele forfotesc, florăresele își expun marfa, ornând-o cu îmbieri siropoase, cei mai mulţi își vor fi găsit calea către serviciu, un algoritm cotidian, o letargie firească a unei existenţe banale, ce vine să-mi conteste lumea imaginară, utopică, în care trăiesc.
Tatiana 2 - foto Cristina Nichitus Roncea.jpg

Aici, în universul meu, care merge, nepăsător, paralel cu lumea concretă, sunt creionate cadre și cuvinte oneste, nu e măsură și nici colbul ipocriziei nu întinează sufletul. E lumea unui copil cu o sensibilitate exacerbată, care a refuzat să crească și pentru care tot ce e în jur are fragilitatea unui porţelan. Nu-i loc de cuvinte măsurate cu echerul și nici de ore fixe și nici măcar de obedienţă, căci unui copil i se iartă obrăzniciile. Doar sinceritate și visuri din hârtie. Sunt personaje, sunt replici decupate din cărţi, decoruri deconstruite, speranţe nerăbdătoare și nerostiri.

Femeile poartă rochii de seară, pervers-senzuale, la picnicuri spontane, și își înmoaie buzele în tonuri burgundy în pahare meschine de plastic, iar șampania o folosesc pentru a-și limpezi părul. Nu vor Ferrari, ci emoţii. Nu sunt puternice, nu fac nimic din ce trebuie, nu se supun și nu păstrează regrete. Cad pe gânduri, au angoase, poartă ochelari misterioși precum Anouk Aimée și fuste creion precum Monica Vitti, își apleacă capul cu graţie pentru a putea crea imaginea perfectă ce emană sex-appeal, gleznele fine se frâng pe tocuri înalte și poșetele miros a pudră.

Sunt case vechi, coapte în soare, ale căror dantelării sunt sugrumate de plante intruzive. Aici, cândva, pianul scotea sunete stridente, ca niște rotocoale care străpungeau saloanele liniștite, pentru a trezi ecouri interioare profunde. Ai putea găsi, intrând astăzi, o mănușă din dantelă, care încă mai miroase a Blue Grass. Ai putea simţi tristeţea sau ai putea experimenta un bric-à-brac emoţional. Bucătăriile sunt încă spaţii intime, unde miroase a tocăniţă, unde ficăţeii se prăjesc fără teama de a nu afuma perdelele spumoase, luate de la magazinul de pe colţ, din Moșilor. Pe masa din lemn, zgâriată de nervi și cuţite, printre caiete de reţete, inele scoase în grabă înainte de a întinde o foaie de tăieţei, sunt flori proaspete, fără pretenţii. Se discută aprins, se fac planuri, se dispută principii, se conversează banalităţi și se fură îmbrăţișări. Obiectele de ceramică sunt preţuite, ibricul din alamă încă mai poartă zaţul dimineţii și papucii din piele se aud lipicioși pe podeaua din lemn, lustruită, în fiecare luni, cu ceară. Mai există ștergare, batiste brodate, ghivece cu mușcate și draperii grele, verde închis și raze de soare șăgalnice, care desenează geometrii pe cearșaful alb, și cuptoare încinse, și oale bolborosind… Și nicio casă nu și-a vândut trecutul și nici mărturiile unei moșteniri intelectuale. Aici, bibliotecile nu sunt muzee cu cărţi, intacte, așezate după culoare. Sunt cotoare rupte, cu flori presate între pagini, sunt lacrimi uscate și adrese notate pe ultima pagină. Sunt case „locuite” ca și inimile celor care le posedă.

Vacanţele sunt momente, sunt note personale, băi de soare sub umbrele în dungi, pe șezlonguri din pânză, îngheţată la cornet și volei pe plajă, 2 Mai, și vederi trimise de la poștă. Costume de baie întregi, bleumarin și baticuri mariniere, din care ies șuviţe luminoase, și pistrui, și bronz inegal. Promenade și poezii. Dans, doar în doi, într-o cameră de hotel, pe acordurile unui jazz abia auzit de undeva de afară. Și suvenire cu simbolistică, coliere din scoici și fructe mâncate pe o pătură pe plajă.

Călătorii pe alte meleaguri, în căutarea condimentelor preţioase și a vaselor ornamentale de salon. Bagaje multe, valize din piele, având curele măslinii și catarame ruginite. Ceaiuri băute în bazar, iubiri consumate în Florenţa, seri la opera din Monaco și tăceri în Deauville. Și forma buzelor rujate, pe un șervetel în Saint-Germain. Nimic și tot, frânturi și idealuri…

Se conversează mult în lumea mea despre banalităţi și vicii, despre scriitura feminină și despre reţete, despre filme necunoscute și despre artiste obscure. Cuvintele sunt bogate, unele pretenţioase, altele rudimentare, nu se face rabat de la număr, nu se răspunde scurt și la obiect, se duc lupte de opinii cu pasiune, se mănâncă cu mâna pampleziruri de pe platouri și se bea cafea cu caimac. Musafirii mei sunt oameni volubili, spumoși, dar nu lipsiţi de drame interioare. Îmi aduc flori fără ambalaj, cadouri-simbol pe care le preţuiesc, uneori sticle de vin dintr-o vie din provincie sau prăjituri în hârtie pergament. Stăm până noaptea pe terasa ce are în dreapta un liliac, iar în capăt o magnolie. Lumina vine de la felinarul de vizavi. E și tăcere, și frenezie. Ce nu e… nu e pace interioară. Vara, mâncăm cireșe, stăm desculţi pe iarbă, uneori ne desenăm gândurile, ca mai apoi să ghicim, alteori chemăm lăutari să ne cânte de dor și jale. Oamenii mei nu sunt elitiști, care să repudieze plăcerile simple ale vieţii. Sunt mundani. Nu se tem de convenţii și, dacă le pui pe masă o bucată de slană cu ceapă, nu vor strâmba din nas, chiar dacă în acel moment vor vorbi despre subiecte cu implicaţii profunde. Vor răsfoi paginile unei cărţi, posibil cu degetele ușor unsuroase, fără intenţie, ci doar din impetuozitatea de a-ţi arăta ceva ce nu știai. Posibil și să gesticuleze mult, să vorbească tare, să fredoneze o canţonetă…

În lumea mea sunt nuanţe și o anume arhitectură a fiinţei.  În lumea mea pierdută, azi e stins în lumea absurdului.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii