Cautare




, Contributor

Partener Platypus Group

Opinii |
|

Despre oamenii multilateral dezvoltați și riscurile cu care aceștia se confruntă

În urmă cu câțiva ani, în Starbucks-ul din gara Anwerp, mi-au furat rucsacul cu laptopul, patru cărți și caietul de lucru. Intrasem să lucrez ceva și l-am lăsat pe un scaun, la o masă, până m-am dus să-mi iau o cafea. Oamenii s-au mișcat rapid și eficient. Când m-am întors la masă, rucsacul dispăruse.
Lorand_Balint.JPG

Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, întreb un angajat Starbucks dacă nu știe ce s-a întâmplat – poate l-au luat angajații neștiind al cui era. Tânărul se uită la mine uimit și mă întreabă dacă chiar nu știu că în gara Antwerp se fură masiv și cum de mi-am lăsat rucsacul nesupravegheat.

Păi, bine, fraților!, dacă știți că în gara asta se fură, de ce nu faceți nimic să nu se mai fure? Tânărul n-a „mușcat” la provocarea mea, m-a trimis la Poliția Belgiană din gară, să raportez cazul. Mesajul său a fost de genul: dacă poliția dă din greșeală peste hoți și găsește laptopul tău, să știe să ți-l returneze, dar nu te aștepta să miște ceva și să dea de ei.

Polițistul belgian s-a dovedit pe măsura descrierii: relaxat și tacticos, m-a invitat să completez o mulțime de hârtii (multe, multe), după care mi-a zis că-mi dau ei un semn dacă au vești (sau chiar pot să trec eu de câteva ori prin gară, dacă am drum, ca să verific dacă sunt noutăți). Apoi, s-a retras într-o cameră alăturată și s-a așezat la un birou fără să-mi mai dea atenție. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Câteva ore mai târziu, m-am gândit că lucrurile nu pot să rămână așa: trebuie să fac ceva. Nu mă fac pe mine niște hoți belgieni! Și am decis să le întind o capcană și să-i prind asupra faptei. La urma urmelor, toată lumea știa că în gara Antwerp se fură masiv.

A doua zi, dimineața, m-am dus la Starbucks-ul cu pricina și, relaxat, mi-am lasat o geantă pe un scaun și m-am dus la bar, să-mi iau o cafea. Cu coada ochiului am supravegheat zona și eram gata, la prima mișcare, să sar pe hoți. Eram pregătit să evit și un eventual „blocaj” al complicilor – trăisem deja la Roma experiența acestei manevre, când îl prinsesem pe unul cu mâna în geanta Ralucăi și au sărit alți trei, care s-au pus între mine și respectivul, vorbind mult și repede pentru a-i da șansa complicelui s-o șteargă de la fața locului.

M-am prefăcut că studiez atent oferta de sandwichuri. După ce am cerut cafeaua, m-am angajat într-o discuție cu barmanul pentru a da senzația că atenția mea este acaparată total. Dar eu eram cu „ochii in patru”.

Nu s-a întâmplat nimic și, dezamăgit, m-am dus la masă unde mă aștepta liniștită geanta mea. M-am gândit: OK, nimic până acum, totuși, dacă m-aș duce să pun niște zahăr, scorțișoară, să stau cu spatele, dar să pândesc ce se întâmplă? Am aruncat o privire în jur. Nimeni nu părea suspect. M-am așezat să-mi beau cafeaua. Moment în care am rămas blocat. Am stat așa, nemișcat, vreo două-trei secunde. Apoi, am izbucnit în hohote de râs. Nu mai mă puteam opri din râs. M-am întors și m-am uitat spre casa de marcat și la bar, fără să mă opresc din râs. M-am convins că, într-adevăr, ceea ce observasem este adevărat și am continuat să râd.

Râsul meu a atras atenția oamenilor din Starbucks, care se uitau curioși la mine. Doar că nu puteam să le spun de ce râdeam. Nu puteam să le povestesc că, după ce îmi fusese furat rucsacul cu o zi în urmă, acum venisem să-i prind pe răufăcători, întinzându-le o cursă. Și că, în timp ce-i pândeam să-mi fure „geanta-capcană”, cineva îmi furase din buzunarul de la spate plicul cu documentele de călătorie, pe care îl pusesem cu mare grijă acolo. M-au „executat” în timpul „misiunii” mele ultrasecrete. Mi-am șters lacrimile de la atâta râs, m-am așezat pe scaun total relaxat și mi-am băut cafeaua.

Viața îmi servise o lecție cât se poate de valoroasă – venită să-mi confirme ceea ce ar fi trebuit să știu: întotdeauna, este bine să-ți cunoști lungul nasului, să știi ce poți să faci și ce nu poți să faci și să nu te bagi unde nu este cazul. Să te concentrezi pe ceea ce-ai de făcut și să nu pierzi timpul cu alte lucruri.

Una dintre problemele fundamentale ale publicității românești este aceea că oamenii sunt obișnuiți să știe totul și să facă totul. Clienți se apucă să scrie texte, să gândească vizualuri și, nu de puține ori, chiar să le și execute. Nu ar fi neapărat rău dacă job-ul lor nu ar fi altul și, în timp ce ei „muncesc și se concentrează să prindă hoții”, nu li s-ar fura „documentele de călătorie din buzunarul de la spate”.

Problema este foarte serioasă când oamenii din agenții se comportă ca polițistul belgian și stau liniștiți privind amuzați cum clienții o dau în bară.

Și dacă aceasta este problema, atunci ciudățenia este că foarte mulți clienți își doresc și chiar încurajează această atitudine, taxând de multe ori eforturile agențiilor de a face lucrurile cât mai bine și pedepsind atitudinea căpoasă a acestora când luptă pentru lucrurile în care cred (și încearcă din răsputeri să prindă… „hoții”).

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii