Cautare




, Contributor

Lucrează în PRIVATE EQUITY, crește doi copii, cumpără mult mai multe cărți decât va putea citi vreodată și își pune constant întrebări despre cum ar trebui trăită viața.

Opinie |
|

Despre muncitul de acasă

N-am mai avut un birou în sensul clasic din 2011, ceea ce înseamnă că mi-am petrecut jumătate din carieră muncind, în mare parte, de acasă (cu restul timpului în avioane și birourile altora). Dacă e ceva despre care pot vorbi în cunoștință de cauză, trebuie să fie muncitul de acasă.
Alexandra Florea_Facebook

Am avut de curând surpriza foarte plăcută de a fi invitată să țin o serie de prezentări pe teme dureros de actuale pentru multă lume: work-life balance, managementul timpului și, săptămâna trecută, muncitul de acasă. Recunosc că mi-au apărut ceva simptome de sindromul impostorului la primele două teme, mai ales că am avut un an extrem de încărcat din punct de vedere profesional, care, combinat cu stresul pandemiei, a generat multe zile în care n-am avut nici urmă de balance sau de management.

Dar muncitul de acasă? N-am mai avut un birou în sensul clasic din 2011, ceea ce înseamnă că mi-am petrecut jumătate din carieră muncind, în mare parte, de acasă (cu restul timpului în avioane și birourile altora). Dacă e ceva despre care pot vorbi în cunoștință de cauză, trebuie să fie muncitul de acasă. Am decis că o să fie floare la ureche. Pe măsură ce mă pregăteam pentru prezentare însă, mi-am dat seama cât de mare e diferența dintre lucratul de acasă „pe vreme de pace” și varianta de sport extrem a muncitului de acasă pe care am practicat-o (și încă o practicăm) mulți dintre noi în ultimul an.

Munca de acasă, construită ca parte din propriul modus operandi și dintr-o realitate exterioară relativ previzibilă, e cu totul altă mâncare de pește decât muncitul de acasă improvizat, de la masa de bucătărie, de pe canapea sau din dormitor, în timp ce încerci să rezolvi și problemele tehnice de la școala on-line a copiilor, să faci bebelușul să nu țipe în mijlocul unui conference call – sau, dimpotrivă, încerci să ignori cât de singur te simți.

Așa că mi-am pus serios întrebarea dacă o astfel de situație excepțională nu necesită instrumente la fel de excepționale. Internetul geme, evident, de five-minute hacks, tips & tricks pentru a naviga apele tulburi ale muncitului de acasă din pandemie. Multe dintre ele sunt foarte utile, chiar dacă au o tentă „pompieristică” – par gândite să rezolve doar problema actuală și punctuală – „cum să facem de acasă ce făceam înainte de la serviciu”. Sigur, atunci când arde, prioritatea e să stingem focul. Dar pe măsură ce pandemia se prelungește, devine din ce în ce mai greu să ne menținem motivația, iar tips, tricks & hacks nu mai sunt de ajuns.

Efectul cel mai clar și intens al muncitului de acasă este „explodarea” barierelor între viața profesională și cea personală. Există diverse metode prin care putem încerca să le recreăm, de la construirea de obstacole fizice în calea odraslelor la ritualuri de început și terminat ziua de lucru. Dar dacă situația se prelungește, mai devreme sau mai târziu va trebui să ne confruntăm cu acele întrebări pe care poate le-am ocolit pe vremea când viața noastră se încadra în tipare prestabilite între serviciu și acasă.

Cum aș vrea, de fapt, să arate ziua mea ideală? Cât din ea aș petrece muncind, cât cu familia, cât cu mine însumi sau însămi? Pentru că e teribil de greu să pui limite dacă nu ți-e clar unde ar trebui să fie. Iar ca să putem răspunde, ne întoarcem (poate deloc) surprinzător, la întrebările fundamentale pe care și le-au pus oamenii dintotdeauna, cu sau fără pandemie. Adevărata muncă de acasă, pentru noi toți, este descoperirea acelui „acasă” interior, busola internă care ne poate arăta, în orice moment, direcția corectă. Despre ce e, de fapt, viața fiecăruia dintre noi?

E o întrebare serioasă și care poate fi copleșitoare, dar nu e nevoie să o înfruntăm pieptiș; putem începe printr-un proces de autocunoaștere pas cu pas, iar un excelent prim pas e să ne descoperim valorile. Nu cele despre care am învățat la școală (patria pe primul loc, dacă ați făcut școala primară în anii ’80), nici cele ale părinților noștri, dar nici valorile pe care ne-ar plăcea să le avem. (Oricât de mult mi-ar plăcea, de exemplu, să fiu cineva pentru care eleganța e o valoare de Top 3, trebuie să recunosc că iubirea, învățatul și umorul, ca să luăm doar câteva exemple, o să fie întotdeauna mai importante pentru mine.) Internetul, acest bun prieten și inevitabil inamic, e o sursă foarte bună de metode pentru a ne identifica adevăratele valori, de la liste de valori la articole care descriu în detaliu procesul de identificare a propriilor valori sau chiar teste on-line.

Odată ce ne știm valorile, avem un bun fundament pentru a începe să ne construim propriile viziuni despre viață și muncă. În excelenta lor carte „Designing your life” (apărută și în română, sub același titlu, la editura Publica), Bill Burnett și Dave Evans propun două exerciții care mi s-au părut extrem de utile: conceperea unor foarte scurte „platforme-program” pentru propria viață. Care e viziunea noastră despre viață (De ce suntem aici? Ce legături avem cu cei din jur și cât sunt de importante? Credem în ceva transcendent, fie că îi spunem divinitate sau altfel, care ne leagă pe toți?) și despre muncă (De ce muncim? Muncim pentru bani sau nu doar pentru asta? În ce fel se leagă munca, sau nu, de dezvoltarea noastră personală?).

Iar dacă aceste exerciții par prea abstracte, putem încerca unele mai concrete, pe care țin minte că le-am făcut în unul din primele cursuri de leadership din MBA: descriem mai întâi, cât mai detaliat, jobul ideal pentru noi. Apoi ne aruncăm mulți, mulți ani înainte și ne imaginăm ce-am vrea să povestească despre noi cel mai bun prieten atunci când nu mai suntem.

În ambele cazuri, aceste exerciții de scriere sunt interesante în sine, pentru că ne forțează să adoptăm o perspectivă mai largă decât de obicei, dar devin absolut fascinante atunci când ne uităm la cele două părți față în față: viziunea despre viață versus cea despre muncă, respectiv jobul ideal versus amintirea pe care vrem să le-o lăsăm celor apropriați. În ce măsură sunt cele două viziuni coerente? Ce legătură există nu doar între jobul meu ideal și jobul de acum, ci și între jobul meu ideal și ceea ce vreau să las în urmă? În caz că vă întrebați, nimeni nu trece prin aceste exerciții și ajunge la concluzia că are o viață perfect coerentă și conformă cu valorile sale – suntem cu toții perfect imperfecți din acest punct de vedere. Exercițiul e important nu pentru autoevaluare, ci pentru că e un excelent punct de plecare în călătoria noastră spre acasă cel adevărat.

Zonele unde lipsa coerenței e cea mai acută sunt cele care ne arată ce trebuie să adaptăm. E posibil ca ideea noastră despre jobul ideal să aibă nevoie de un refresh pentru a se potrivi cu faptul că ne dorim să lăsăm copiilor noștri nenumărate amintiri despre seri cu jocuri și râsete – sau poate, dimpotrivă, viziunea noastră despre viață, cioplită într-o adolescență cioraniană și nerevizuită de atunci, n-a ținut pasul cu o viață profesională împlinită și care ne-a redeschis entuziasmul pentru a crea și construi.

Încet-încet, prinde contur răspunsul la întrebarea „despre ce e, de fapt, viața mea?”. Înarmați cu valori, viziune și scop, putem apoi să ne întoarcem în realitatea pandemică pe care o traversăm, pentru a restrânge din nou orizontul temporal de la întreaga viață la viitorul apropiat, încercând să traducem liniile directoare pe care tocmai le-am trasat în acțiuni imediate. Având în vedere unde vreau să ajung și de ce, valorile în concordanță cu care vreau să trăiesc și lucrurile pe care vreau să le las în urmă, cum ar trebui să îmi folosesc timpul în zilele care urmează?

Nu vorbim aici despre a evita fluviul de mailuri, mesaje și task-uri pentru a ne concentra pe meditație și salvarea planetei (although if that’s your thing, more power to you), ci doar despre a aduce în viața de zi cu zi această perspectivă mai largă pe care tocmai am exersat-o, a ne întreba constant dacă trăim conform cu prioritățile proprii sau reacționăm, pur și simplu, la acea parte a vieții noastre care „strigă” mai tare momentan.

Despre a ne aduce aminte, cum spune citatul din Laura Vanderkam pe care mi l-am pus screen saver de câteva săptămâni, că „Expectations are infinite. Time is finite. You are always choosing. Choose well”. („Așteptările sunt infinite. Timpul e finit. Întotdeauna ai de făcut o alegere. Alege bine.”)

Spor la muncă, inclusiv la cea de acasă.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii