Cautare




, Contributor

Specialist în comunicare și marketing. Analizează universul consumatorilor pornind de la insight-uri din studii sociologice, psihologice și antropologice.

Lifestyle |
|

Despre minciună, cu sinceritate

Ignorăm faptul că experimentele sociale, făcute în laboratoarele propriilor noastre vieţi, aruncă acest mit în aer zi de zi... Cine are, de fapt, stomac pentru nobila sinceritate absolută pe care o tot pretindem?
Olivia Petre_new febr 2018_tanned

În teorie, cu toţii ne dorim prieteni 100% sinceri, șefi 100% sinceri și mai ales parteneri 150% sinceri. Dar, presupunând că ei ar exista și că, la rândul nostru, am putea umple și noi aceste roluri, oare am putea primi sinceritatea fără ca ea să devină sursă de tensiune și distanţă emoţională? Câţi am putea supravieţui la fel de apropiaţi și de deschiși dacă ceilalţi ne-ar spune exact și detaliat tot ce gândesc, cu riscul de a ne dărâma toate percepţiile despre ce ni se pare nouă frumos sau corect să primim?

Sau, invers, câţi dintre noi am putea exersa sinceritatea absolută măcar șapte zile fără a-i îndepărta pe cei dragi? Istoria e plină de răspunsuri incomode la această întrebare… și multe evenimente s-ar fi scris altfel dacă picioarele unor neadevăruri ar fi fost așa de scurte precum ne place nouă să ne ameninţăm unii pe alţii. Din fericire pentru ego-ul nostru și pentru pacea mondială, puţini oameni au abilităţile personajului din filmul Lie to me, expertul care identifica minciunile pe baza limbajului nonverbal și al microexpresiilor faciale. 

Mitul sincerităţii perfecte este relativ chiar și în cazul copiilor. E adevărat că celor mici nu e nevoie să le ceri sinceritate. Ei au, oricum, un fel de a te lovi direct în inimă cu bucăţi de adevăruri care nici nu bănuiai că se văd de la înălţimea lor. Însă cum nicio minune nu durează mult… sinceritatea copiilor scade și ea invers proporţional cu vârsta. Studiile arată că, între doi și trei ani, copiii încep să spună „minciuni primare”, prin care încearcă să ascundă faptul că au încălcat anumite reguli, fără a conștientiza însă efectul lor asupra celeilalte persoane. În jurul vârstei de patru ani, învaţă deja să spună minciuni „secundare”, mai plauzibile și adaptate gradului de dezvoltare a ascultătorului, iar pe la șapte-opt ani, minunea se cam duce, apar așa numitele minciuni „terţiare”, care ţin cont de informaţiile pe care ascultătorul deja le știe și, prin urmare, sunt din ce în ce mai verosimile. Deci Dr. House avea dreptate – „Everybody lies. The only variable is about what….”

În plus, oricât de ciudat ar suna, cu cât un copil minte mai mult și mai bine, cu atât capacitatea lui cognitivă și creativă este mai dezvoltată… deci, dragi părinţi,  dintr-o anumită perspectivă, minciunile ar trebui să vă umple de bucurie și de mândrie. Oh, satisfacţiile vieţii de părinte vin uneori de unde nici nu te aștepţi, nu-i așa?!

Apoi… avem toată viaţa înainte pentru a ne perfecţiona dozajul de adevăr pe care ne permitem să-l folosim în familie și în societate. La un moment dat, vom ajunge inevitabil să realizăm că războinica Lagertha din Vikingii (pentru mine unul dintre cele mai epice personaje feminine ever) avea dreptate când spunea „Adevărul poate fi o alegere periculoasă pentru un om inteligent”.  Pentru că, dintre toate miturile pe care le folosim ca scut în faţa realităţii, sinceritatea are rădăcinile cele mai încâlcite. Ne e greu să le rupem pentru că se desprind cu percepţii false, bine hrănite în timp cu adevăruri ignorate sau spuse numai pe jumătatea lor cea bună.

Iar dacă ne gândim la neadevărurile mici, pe care le schimbăm zi de zi între noi, se pare că printre cele mai comune zece replici false ar fi acestea:

Ÿ Sunt bine.

Am citit și sunt de acord cu termenii
și condiţiile de mai sus.

Ÿ Ajung în 5 minute!

Ÿ Nu-ţi fă griji, totul va fi bine!

Ÿ Știu ce zici/Te înţeleg.

Ÿ Chiar nu-mi pasă…

Ÿ Îmi place foarte mult!

Ÿ Mă bucur pentru tine.

Ÿ Eu am fost sincer/ă de la bun început.

Ÿ Aș fi vrut să… dar chiar n-am avut timp.

Ÿ Mă doare capul…

Cred că măcar la cea de-a doua dintre ele pledăm cu toţii „vinovat” de câteva ori pe lună, nu? 

Dar acest text nu își propune să fie o pledoarie pentru încurajarea minciunii sau a oricărei forme de lipsă a onestităţii, de altfel un concept sensibil diferit de subiect. Ci doar o pledoarie pentru conștientizarea unei presiuni exagerate către o sinceritate pentru care nu suntem de fapt vaccinaţi, nici social, nici emoţional. Și nici nu ar putea fi altfel de vreme ce minciuna sub diversele ei forme (utopia, mitologia, manipularea etc.) a fost folosită dintotdeauna drept liant social.

Fie că recunoaștem sau nu, sinceritatea totală dăunează grav relaţiilor. Norocul nostru e că nu prea există… Iar minciuna, pavată mai mult sau mai puţin cu cele mai bune intenţii, e parte din viaţă. Și chiar din strategia noastră de supravieţuire. Deci până la a pretinde sinceritate absolută de la copiii noștri sau de la oricine din jur, ne așteaptă marea provocare de a fi sinceri cu noi înșine.

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii