Cautare




, Contributor

Media şi entertainment |
|

Despre locuri de muncă. Cu accent pe „locuri”.

Serban_Alexandrescu.jpg
În 15 ani de prezentări, pitch-uri și chemistry meetings probabil ca am văzut peste 500 de sedii de companii românești. Dacă adaug toate întâlnirile avute cu „furnizorii” și căutatul de sedii pentru propria companie, s-ar putea să sar binișor de 750 de birouri văzute cu proprii ochi, de când lucrez în publicitate.

Ei bine, întrebarea e: de ce marea lor majoritate sunt atât de urâte? Sau atât de oarecare. Atât de incomfortabile. Sau atât de neinspirante.

De ce aproape nimeni nu dă doi bani pe amenajarea lor interioară? Pe confortul locului în care muncesc angajații lor, zi de zi. De ce proprietarii respectivelor business-uri se dau cu un SUV garnisit ca șaorma, cu de toate, însă nu investesc aproape deloc în cum arată sau cum „se simte” compania lor?

Acum, sunt convins că tot soiul de biznismeni de genul „concis și la obiect” îmi vor răspunde că ăia sunt „bani îngropați”, care nu fac bani. Că nu e vorba de o investiție, ci de o cheltuială și că acum nu e cash pe piață pentru ciucurei din ăștia inutili. Bine, dar la noi n-au fost niciodată, nici când curgea cu cash prin rigole. Pe nimeni n-a preocupat asta niciodată.

O precizare – aici nu ma refer la holurile de așteptare, la „recepții”, care de bine de rău nu arată chiar ca niște peșteri triste (deși…) ci la birourile unde muncesc angajații, măcar opt ore pe zi, adică o treime din viața lor.

Dacă mă uit pe app-ul „Culture GPS”, o simplificare practică și la îndemână (adică pe mobil) a cărțoaielor profesorului Hofstede, cred că am un fel de explicație parțială. În modelul lui Hofstede există cinci dimensiuni culturale care definesc o societate (iar prin extensie, un popor).

Una dintre acestea se cheamă „Power Distance” și – simplificând – reprezintă distanța percepută dintre membrii „de sus” și cei „de jos” ai societății. Mai pe românește, ne zice cât de sus  e văzută vlădica și cât de jos e văzută opinca. Și cât de acceptat la nivel social este acest lucru.

Fiecare dimensiune e notată de la 0 la 100, maximul. Ei bine, la „power distance” România are 90. Adică foarte mult, spre enorm.

Senatorul e „boss” și invers, boss-ul e un fel de senator. Și de la el, de sus, angajații se văd ca fiind – scuzați expresia, dar e deja consacrată de cotidienele din presa centrală – „pulime”. Știu, mulți patroni au senzația că firma lor e „o familie strâns unită” iar el este „pater familias” al acestei familii. Dar uită că în casa adevaratei lor familii au băgat o grămadă de bani în timp ce „familia” lor de la birou are aceleași neoset-uri oribile din 1998 și, pe jos, același piritex șobolaniu pus în 2002.

Deci, chiar dacă ar avea gust (deși asta se poate delega) și chiar dacă ar avea bani „de spart”, majoritatea patronilor români tot nu ar înțelege de ce naiba ar trebui să aibă grijă ca oamenii lor să aibă mai mult decât un scaun de stat, o masă de rezemat și un calculator de lucrat. Și probabil că, inconștient, chiar încearcă să sublinieze diferența dintre omul care stă în „scaunul directorial” (de multe ori singurul un pic mai confortabil din companie – dar asta nu pentru că e capitonat cu piele bej) și cei din scaunele obișnuite.

Unii, „progresiști”, s-au mutat cu firma în clădiri noi de birouri; coridoarele sunt tot înguste și absolut similare, tavanele tot false și joase, mocheta tot șobolanie, aerul la fel de mort și trist. Știu, totul e eficient, însă e eficient pentru constructor, pentru proprietarul clădirii și pentru omul care închiriază metrii pătrați respectivi. Iar pereții sunt tăcuți, albi și goi, sau acoperiți cu „arta” cumpărată la kilogram, gata înrămată în Nielsen.

Unde bat? Bat îinspre faptul că există câteva meserii care se numesc „arhitect”, „decorator”, „grafician”, „designer”, care nu doar ca îți pot face viața mai plăcută ci îți pot face și compania mai placută și – cel mai important – mai eficientă.

Pentru că lumea a început, timid, să înțeleagă că e la fel de important să comunici nu doar către consumator ci și în interiorul organizației. Dar, așa cum cică „o imagine face cât o mie de cuvinte” la fel, ce simți când te afli la serviciu e de o mie de ori mai sugestiv decât ce scrie în „mission & vision”. Așa că dacă aveți grijă întâi de ochii și fundul angajaților s-ar putea să aveți o șansă mai mare să pătrundeți și în mintea lor.

Șerban Alexandrescu este partener la agenția de publicitate Headvertising.  

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii