Eu cred că darurile le primește cel care a venit cu inima deschisă cu adevărat în această lume. Nu contorsionații sau cei dârji, nu extragavanții sau cei perseverenți, nu cei care muncesc enorm pentru a-și dezvolta un talent („1% talent, 99% muncă”…).
Eu cred altfel: atunci când inima ți s-a deschis de mic, atunci când vezi cu inima lumea și natura și oamenii din jur, atunci când te naști în credință, cu credință, încep să se reverse asupra ta daruri multe.
Primele, imediat vizibile de către majoritatea celor din jur, sunt darul generozității, darul răbdării și darul începutului de discernământ.
Cei care dau din preaplinul lor o fac ușor, dar cei care dau din ei înșiși sunt adevărații generoși. Generozitatea nu vine singură, ci este mereu însoțită de răbdare, pentru că dăruirea se face bine și cu adevărat atunci când este făcută cu discernământ, ascultând în jur, fiind atent la celălalt și la adevărata lui nevoie.
Binele cu tot dinadinsul devine rău; binele pe care altul nu voiește să i-l faci și tu i-l faci devine o mare greșeală, pe care ți-o va ține minte. Așa încât, a fi generos nu este simplu și acest mare talant umblă de mână cu răbdarea de a asculta și cu discernământul de a cerne din ce auzi și abia apoi de a manifesta generozitatea.
Nu vreau să complic ceva simplu de tot, cum este a fi generos. Însă, adeseori, facem rău făcând bine sau ne înstristăm să aflăm cum a fost primit darul nostru. Poate cel mai dureros este atunci când auzim „lasă, că avea de unde!”…
Ajungem la alt talant mare, care nici el nu vine singur: iubirea, care vine însoțită de bunăstare și de echilibru.
Dacă ajungem să iubim cu adevărat, nu ne mai întristează comentarii de felul celor de mai sus, pentru că ne gândim la ce poate avea în inimă omul care spune asta și atunci înțelegem să avem compasiune față de acel om. Și, iubind, vedem că avem suficient, pentru că, nelipsind iubirea, vezi că nu mai lipsește nimic. „Căutarea” majorității dintre noi vine atunci când nu avem iubire de oferit. Și căutăm să umplem golul cu „realizări”, cu „succes” și cu „scară ierarhică”.
Iubind și mulțumindu-ne cu ce avem ne pomenim, pe nesimțite, în echilibru. Ne pomenim bucuroși și nu ne mai trebuie nimic.
Îmi mai plac talanții răcodeliei – aceia care îi diferențiază pe oamenii din ale căror mâini ies lucruri minunate de cei care reușesc altceva, dar nu cu îndemânarea mâinilor și cu creativitatea minții (sau a inimii…). La răcodelia măiastră ajungi când inima ți-e liniștită, când ai generozitate în ea și când iubești Creația. Atunci dai liber „talantului degetelor”, diferențiatorul mare între specii…
Atunci ies minuni din mâinile tale. Vă invit să vă uitați la evoluția în timp a marilor artiști, sau a celor pe care îi știți îndeaproape, să vedeți cum, în funcție de starea inimii lor, creația mâinilor devine mai rafinată, mai simplă, mai clară… Nimic nou; totul din inimă.
Las aceste mici cugetări cu textul recent al Părintelui Savatie Baștovoi: „A simți căldura propriei inimi, aceasta este lucrarea cea mai de preț și mai anevoioasă. Singurul munte pe care nu te poți sui, singurul foc pe care nu-l poți aprinde, singura apă pe care nu o poți trece este propria ta inimă. Când muntele se va face foc, când focul se va face munte, când apa se va face viață și viața se va face apă, abia atunci te vei găsi pe tine, stând la marginea timpului, acolo unde totul începe și se sfârșește, și începe iar, pentru a nu se mai sfârși niciodată”.
An bun, nesfârșit.
