Cautare




, Contributor

Media şi entertainment |
|

Despre cum să-ţi iubeşti ţara, fără demoni sau prejudecăţi!

invitatie-llosa-cluj-21mai2013_(1).jpg
Scriitorul peruan Mario Vargas Llosa, 77 de ani, câştigător al Premiului Nobel pentru literatură în 2010, va reveni în România, între 19 şi 21 mai, pentru a treia oară după 1990, de data asta la Cluj, unde i se va decerna titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Babeş-Bolyai. Cu această ocazie, Editura Humanitas, “ambasadoarea” traducerilor scrierilor prozatorului, a lansat volumul “O mie şi una de nopţi“ (152 de pagini, 24 de lei), în colecţia “Mario Vargas Llosa”. Cartea include nu doar piesa de teatru inspirată din parabola Şeherezadei, ci şi discursul susţinut de scriitorul peruan la ceremonia de decernare a Premiului Nobel, la Stockholm, la 7 decembrie 2010. Din acest discurs vă propunem un fragment memorabil, dedicat ţării sale natale.

…”Dragostea pentru ţara natală nu poate fi impusă, ci, ca orice alta iubire, ea trebuie să fie o bătaie spontană a inimii, aidoma celei care-i uneşte pe îndrăgostiţi, pe părinţi de copii, pe prieteni între ei.

Peru e în sufletul meu, fiindcă acolo m-am născut, am crescut, m-am format şi am trăit acele experienţe ale copilăriei şi tinereţii care mi-au modelat personalitatea, mi-au consolidat vocaţia, şi fiindcă acolo am iubit, am urât, m-am bucurat, am suferit şi am visat. Ce se întâmplă în Peru mă afectează mai mult, mă înduioşează şi mă exasperează mai puternic decât ceea ce se întâmplă în alte părţi. N-am vrut lucru acesta, nici nu mi l-am impus, pur şi simplu asta e. Unii compatrioţi m-au acuzat de trădare şi era gata să-mi pierd cetăţenia când, în timpul ultimei dictaturi, am cerut guvernelor democratice din lume să penalizeze regimul peruan prin sancţiuni diplomatico-economice, aşa cum am procedat mereu cu toate dictaturile, de orice fel – cu dictatura lui Pinochet, a lui Fidel Castro, a talibanilor din Afganistan, a imamilor din Iran, a apartheidului din Africa de Sud, a satrapilor în uniformă din Birmania (azi Myanmar). Şi aş face acelaşi lucru şi mâine dacă – fie ca soarta să n-o vrea, iar peruanii să n-o permită – Peru ar fi iar victima unei lovituri de stat, care ar distruge fragila noastră democraţie. N-a fost acţiunea pripită şi pătimaşă a unui om frustrat, aşa cum au semnalat câţiva scribi obişnuiţi să-i judece pe ceilalţi, din perspectiva lor meschină. Am acţionat conform convingerii mele, că dictatura reprezintă răul absolut pentru o ţară, o sursă de brutalitate, de corupţie şi de răni adânci care se închid anevoie, îi otrăvesc viitorul şi creează obiceiuri şi practici nesănătoase ce durează generaţii la rând, întârziind reconstrucţia democratică. De aceea dictaturile trebuie combătute fără cruţare, prin toate mijloacele posibile, inclusiv prin sancţiuni economice. E regretabil că guvernele democratice, în loc să dea exemplu, solidarizându-se cu cei care înfruntă curajos dictaturile din ţările lor – de pildă Femeile în alb din Cuba, opoziţia din Venezuela sau Aung San Suu Kyi şi Liu Xiabo – se arată adesea îngăduitoare nu cu aceştia din urmă, ci cu călăii lor. Acei oameni curajoşi, luptând pentru libertate, luptă şi pentru libertatea noastră.

Un compatriot de-al meu, Jose Maria Arguedas, a spus că Peru este ţara «sângelui amestecat». Nu cred să existe o formulă care să-l definească mai bine. Asta suntem şi asta ne curge noua prin vene, tuturor peruanilor, fie că ne place, fie că nu: o sumă de tradiţii, rase, credinţe şi culturi provenind din toate cele patru puncte cardinale. Eu sunt mândru să fiu urmaşul culturilor precolumbiene – care au creat ţesuturile şi mantiile de pene de Nazca şi Paracas şi ceramica moche şi incaşă, expuse în cele mai bune muzee din lume -, al celor care au construit Machu Picchu, Gran Chimu, Chan Chan, Kuelap, Sipan şi sanctuarele La Bruja, El Sol şi La Luna, dar şi urmaşul spaniolilor care, odată cu spadele şi caii au adus în Peru, în desagii lor, şi Grecia, şi Roma, şi tradiţia iudeo-creştină, Renaşterea, pe Cervantes, Quevedo şi Gongora, dar şi limba aspră din Castilla, îndulcită de Anzi. Şi împreună cu Spania a venit şi Africa, cu forţa, muzica şi imaginaţia efervescentă, îmbogăţind eterogenitatea peruană. Dacă scormonim mai adânc, descoperim că Peru – ca şi Alephul lui Borges – e lumea întreagă, la scară mică. Ce extraordinar privilegiu pentru o ţară care n-are identitate, fiindcă le are pe toate!

…Patria nu înseamnă steaguri şi imnuri, nici discursuri apodictice despre eroi emblematici, ci câteva locuri si persoane care ne populează amintirile şi ne trezesc înduioşătoare melancolii, senzaţia caldă că indiferent unde ne-am afla există un loc în care ne putem întoarce.

… Peru înseamnă pentru mine Arequipa unde m-am născut, dar n-am trăit niciodată, oraşul despre care mi-au povestit mama, bunicii şi unchii, rememorându-l prin amintiri şi regrete, căci tot tribul meu familial a purtat în suflet Oraşul Alb – aşa cum procedează de regula arequipenii – în toate peregrinările-i nomade. Este Piura deşertului, a roşcovului şi a măgăruşului suferind, cel căruia piuranii din tinereţea mea îi spuneau „celălalt picior” – drăguţ şi trist nume -, unde am descoperit că bebeluşii nu erau adusi de barză, ci erau concepuţi de un cuplu care făcea tot felul de prostii, socotite a fi păcat de moarte. Înseamnă Colegiul San Miguel şi Teatrul Variedades, unde am văzut pentru prima oară jucată pe scenă o piesă scrisă de mine. Înseamnă colţul dintre Diego Ferre şi Colon, în cartierul Miraflores din Lima – căruia îi spuneam Cartierul Vesel -, unde am trecut de la pantalonii scurţi la cei lungi, am fumat prima ţigară, am învăţat să dansez, m-am îndrăgostit şi am făcut curte fetelor. Înseamnă redacţia prăfuită şi zgomotoasă a ziarului „La Cronica”, unde la şaisprezece ani mi-am făcut ucenicia ca ziarist, meserie care – împreună cu literatura – mi-a ocupat aproape întreaga viaţă şi mi-a îngăduit, ca şi cărţile, să trăiesc mai intens, să cunosc mai bine lumea şi să întâlnesc oameni de pretutindeni şi de toate felurile: oameni excelenţi, buni, răi şi execrabili. Înseamnă Colegiul Militar Leoncio Prado, unde am aflat că Peru nu e doar mica redută a clasei de mijloc în care trăisem până atunci, izolat şi protejat, ci o ţară mare, veche, violentă şi inegală, o ţară zguduită de tot felul de frământări sociale. Înseamnă celulele clandestine ale Sindicatului Cahuide, unde noi, cei câţiva studenţi de la Universitatea San Marcos, am pus la cale revoluţia mondială. În fine, Peru înseamnă prietenii mei din Mişcarea pentru Libertate, cu care am lucrat trei ani – printre bombe, pene de curent şi atentate teroriste – ca să apărăm democraţia şi cultura libertăţii.

Peru înseamnă Patricia, verişoara cu năsuc obraznic si fire iute, cu care am avut norocul să mă căsătoresc cu 45 de ani în urmă şi care îmi suportă şi acum maniile, nevrozele şi crizele de furie care mă ajută să scriu. Fără ea, viaţa mea s-ar fi pierdut demult într-un vârtej haotic şi nu s-ar fi născut Alvaro, Gonzalo, Morgana, nici cei şase nepoţi care ne prelungesc şi ne înveselesc viaţa. Ea face totul si o face bine. Rezolvă problemele, gestionează banii, pune ordine în haos, îi tine la distanţă pe ziarişti şi pe intrusi, îmi cruţă timpul, decide întâlnirile şi călătoriile, face şi desface bagajele şi e atât de generoasă , încât chiar şi atunci când îşi închipuie că mă dojeneşte, îmi face de fapt cel mai grozav compliment: Mario, singurul lucru la care te pricepi e să scrii.”  

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii