Cautare




, Contributor

Lucrează în PRIVATE EQUITY, crește doi copii, cumpără mult mai multe cărți decât va putea citi vreodată și își pune constant întrebări despre cum ar trebui trăită viața.

Opinii |
|

Despre cum să știm că nu știm

Rațional vorbind, ne e clar tuturor că nu putem ști niciodată cu siguranță ce ne așteaptă. Dar e nevoie de o situație ca aceea prin care trecem acum ca să ne dăm seama cât de tare ne bazam, psihologic vorbind, pe această iluzie a unui viitor previzibil și cât de dificil e să funcționezi în lipsa ei.
 aboneaza-te
Alexandra Florea_Facebook

Azi nu m-am putut hotărî despre ce să scriu. Până la momentul la care veți citi aceste cuvinte, viața se va fi schimbat (sperăm cu toții) în ceva mai apropiat de ceea ce, în vremurile inocente de acum câteva luni, numeam normalitate. Așa că mi s-a părut deplasat să vă livrez încă un jurnal de carantină pe lângă zecile pe care probabil că le-ați citit (și trăit!) până acum. Asta chiar dacă am niște anecdote cu potențial: de exemplu, despre cum am încercat să duc multitaskingul pe cele mai înalte culmi, făcând un antrenament în grup pe Zoom în același timp cu o conferință telefonică pe Microsoft Teams (trebuia doar să ascult, nu mă judecați prea aspru…), ceea ce mi se părea că merge de minune până când instructorul, în disperare de cauză pentru că eram complet pe lângă ce trebuia să fac și nu reacționam la nicio admonestare, a lipit de cameră o foaie A4 pe care scrisese cu markerul „ALEXANDRA FLOREA, NU MĂ AUZI DELOC!” Noroc că nu eram la sală, așa că n-a trebuit să dau ochii în vestiar cu celelalte participante. Silver linings, cum zice englezul…

Mi-e greu să găsesc ceva relevant despre care să scriu pentru că n-am decât o idee foarte vagă despre cum va fi viața în continuare. Iar dacă stau să mă gândesc, exact această diminuare a viitorului previzibil, restrâns acum la următoarele două-trei zile, a fost una dintre cele mai dezorientante experiențe de pandemie. Rațional vorbind, ne e clar tuturor că nu putem ști niciodată cu siguranță ce ne așteaptă. Dar e nevoie de o situație ca aceea prin care trecem acum ca să ne dăm seama cât de tare ne bazam, psihologic vorbind, pe această iluzie a unui viitor previzibil și cât de dificil e să funcționezi în lipsa ei.
Văd în fiecare zi cel puțin două-trei articole, în presa internațională sau pe site-urile unor case de consultanță renumite, în care oameni mult mai pricepuți decât mine vorbesc despre the new normal, despre cum va fi viața peste o lună, un an, cinci ani. Dar fiecare dintre ei are o altă viziune, așa că mă simt mai degrabă ca și cum aș citi un concurs de literatură științifico-fantastică.
Am ajuns să mă întreb dacă n-ar fi mai simplu să mă obișnuiesc cu incertitudinea, să accept că nu putem ști niciodată nimic, iar astăzi acest adevăr e, pur și simplu, mult mai evident decât de obicei.
Apoi mi-am adus aminte de vara lui 2014, când am căzut în cap de pe bicicletă lângă Parcul Floreasca și m-am trezit în ambulanță, uitându-mă la un șir de copaci pe care știam că ar trebui să îi recunosc, dar care păreau complet străini. Copleșit de panică, creierul meu a căutat instinctiv o certitudine, cât de mică, de care să se agațe. Iar singura, în acele prime minute, a fost „mă cheamă Alexandra și am doi copii pe care îi iubesc„ – infim, dar suficient ca să mă liniștească, pentru că era un punct de pornire, ceva pe care să construiesc. Așa că, în loc să îmbrățișez incertitudinea, am hotărât să îmi îmbrățișez nevoia de certitudini și le-am căutat pe unde am reușit să le găsesc, adică mai degrabă în interior. Ce știu sigur despre mine: care îmi sunt valorile, spre ce năzuiesc, ce cred că face viața să merite trăită? Mai cred în aceleași lucruri ca acum cinci sau zece ani? Și, evident, întrebarea de bază: banana bread e mai bună cu stafidele marinate în brandy sau în rom?
Și iat-o, certitudinea, când aproape îmi pierdusem speranța: că paragraful de mai sus a trezit reacții diferite pentru fiecare cititor. Posibil să vă fi simțit teribil de iritați de faptul că am menționat banana bread, precum prietenii mei de pe Facebook care au proferat amenințări cu unfriend pentru oricine mai îndrăznește să posteze fotografii cu acest infam și ubicuu chec cu banane. Posibil ca vânătoarea mea de certitudini interioare să vi se fi părut un demers interesant și care merită încercat sau, dimpotrivă, un moft de femeie cu prea mult timp liber și fără probleme adevărate. Posibil ca incertitudinea să nu vi se pară o povară, ci un teren fertil pentru a reinventa, un vid ce abia așteaptă să fie umplut de o imaginație bogată și un spirit cutezător. Posibil să nu fiți de acord, de fapt, nici cu ideea că lucrurile sunt atât de incerte pe cât mi se par mie. În orice caz, abia aștept să ne putem dezbate diferențele de opinii la un pahar de vin – și nu pe Zoom.
Cu drag și cu speranța că mă citiți într-o zi mai puțin incertă decât cea din care vă scriu.

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii