Când mă gândesc la unele dintre lucrurile amuzante și inutile pe care le-am reținut de-a lungul timpului, îmi vine în minte un perete plin de agățători, dintre care unele așezate atât de sus și cu acces atât de greoi încât, odată ce am prins ceva în ele, acel lucru rămâne prizonier acolo pentru totdeauna. Mai mult decât povești, din întâlnirile cu oamenii speciali pe care îi intervievez pentru revistă îmi rămân mereu bucățele aleatoare de idei, de informații, de particule de gând, cum îmi place să spun. La nevoie, toate ies din sertărașele memoriei și se îmbină între ele, ca într-un puzzle.
Astăzi, de la întâlnirea cu un reprezentant al companiei Hermès am plecat cu o idee absolut încântătoare care, legată cu alte bucăți de idei culese de pe ici și colo, mi-a prilejuit o revelație în miniatură. Francez la origine, Fabian locuiește de 19 ani la Viena și, de la ceasuri la șnițel vienez, am început să vorbim despre cele mai drăguțe localuri din capitala Austriei. Fiecare dintre cei prezenți la masă și-a ales cafeneaua preferată, iar după o dezbatere ad-hoc despre cea mai bună cafea, cea mai veche locantă sau cel mai agreabil decor, Fabian a încheiat cu o concluzie surprinzătoare: ,,În Viena, principiul după care se cataloghează cafenelele e clar: o cafenea bună este cea în care găsești cel puțin 25 de ziare diferite, din diferite țări și în diverse limbi”.
Quot erat demonstrandum: exact acel tip de informație pe care nici c-o s-o mai uit vreodată. Și care, în plus, mă și intrigă, deși la o analiză mai atentă, pare logic: la finele secolului XIX și începutul secolului XX, cafenelele reprezentau locurile predilecte de întâlnire a intelectualității, locurile unde se dezbăteau lucruri, se schimbau idei și unde circulau pentru prima oară atât zvonurile nefondate, cât și informațiile concrete și raționamentele solide despre… orice.
Chiar dacă vremurile s-au schimbat, și în zilele noastre o cafenea care se respectă ar trebui să îndeplinească aceleași funcțiuni: să se bea cafea bună, să se vorbească mult și să se ofere un răgaz de asimilare și de circulare a informației. Și, mai ales, să existe auspiciile acestui din urmă lucru. Mi-am amintit atunci, cu puțină tristețe, de toate dățile în care m-am trezit singură și fără nicio carte la mine, într-o cafenea cu pretenții din Capitală. În afară de a privi în jur sau a butona telefonul nu am găsit ceva mai onorabil de făcut, având în vedere că singurele publicații disponibile erau tabloidele zilei, și acelea făcute franjuri de câtă răsfoire suferiseră până la momentul intrării mele în local.
Prin prisma întâlnirilor pe care mi le stabilesc pentru interviuri și a scurtelor momente de repaus în care intru să beau un cappucino și să să răsfoiesc o carte, conceptul de cafenea îmi este apropiat de suflet. Îmi place și să privesc, să observ oamenii, să mă uit în jur. Și, parafrazând regula de aur a cafenelelor vieneze, aș putea spune că ,,În București, o cafenea de fițe este cea în care se află măcar un tabloid la fiecare masă, de preferință deschis la pagina cu ultimele isprăvi ale fotbaliștilor, ale animatoarelor TV și ale oamenilor care, în general, nu fac nimic altceva în afară de a sta la cafenele și a fi urmăriți de paparazzi”.
Bun, nu vom sta cu toții în geamul cafenelei citind Dickens, Joyce și Lord Byron, nici nu spun că aș vrea să văd Forbes, ForbesLife sau Up în toate cafenelele din București (deși aș vrea), dar m-aș bucura să văd măcar o mică declarație de intenție. Mi-ar plăcea ca și la noi să aud cândva de un asemenea criteriu: o cafenea bună e cea în care poți bea cel mai tare cappucino, răsfoind toate publicațiile care contează (și, din păcate, în România nici nu sunt multe).
Aseară, Forbes a avut Gala Best Cities – cele mai bune orașe pentru business din România – unde i-am premiat, printre alții, pe cei mai gospodari și inventivi primari, inclusiv pe Nicolae Robu, edilul Timișoarei. Noi l-am premiat pentru dinamismul orașului pe care îl ,,manageriază”, dar cu câteva zile în urmă auzeam, la radio, și o știre conform căreia în Timișoara ar putea avea gratuitate pe transportul în comun (sau măcar o reducere) cei care își petrec timpul între stații… citind o carte. Și am zâmbit.
Exagerat, puteți spune. Excesiv de elitist. Prea conservator. Nu în ton cu vremurile. Sau poate toate cele de mai sus… dar și extraordinar de constructiv. Pentru că obieiurile proaste prind rădăcini singure, în timp ce obiceiurile bune au nevoie de efort, ritm și disciplină, tot ce putem face e să le încurajăm, măcar din când în când, pe acestea din urmă. Să le dăm un imbold, să le facem un culoar, să le dăm o șansă să se propage. Au nevoie de tot ajutorul din lume.
