Cautare




, Contributor

Partener Platypus Group

Opinii |
|

Despre concedieri

Citind zilele trecute comentariile din jurul articolelor care vorbeau despre faptul că Simona Halep își concediază pe SMS antrenorii, m-am întrebat câți dintre cei care își dădeau cu părerea au fost în situația de a trebui să concedieze oameni.  
Lorand_Balint.JPG

Nu păreau a fi foarte mulți pentru că altfel ar fi transpirat mai multă empatie față de o puștoaică de 23 de ani care trăiește și face într-o singură săptămână cât alții în zece ani de zile.

Nu este ușor să anunți pe cineva că, din diferite motive, drumurile sale și ale tale/companiei urmează să fie diferite și mulți chiar consideră că încă nu ești un manager cu adevărat până nu treci prin două–trei astfel de experiențe. Și nu e degeaba.

Pe de o parte, vei trăi cu efectele pozitive sau negative ale deciziei și, pe de altă parte, pentru experiența momentului în care conștientizezi, dacă mai era nevoie, că nu vorbești despre casarea unei mașini, ci despre o ființă umană cu trăirile, așteptările sale și propria perspectivă asupra situației.

Nu voi uita niciodată una dintre primele situații de acest gen din viața mea. În urmă cu mulți ani, am fost nevoit să anunț într-o dimineață trei dintre colegele din echipa de Client Service, pe care o conduceam, că urma să ne despărțim. Tocmai pierdusem unul dintre clienții foarte mari ai agenției și rezultatul a fost nevoia de a disponibiliza un grup mare de colegi care nu mai aveau dintr-o dată obiectul muncii. Am decis să vorbim cu toată lumea cam în același timp și eu urma să le anunț pe cele trei colege din echipa mea. Colege care își făceau foarte bine treaba, erau perfect integrate în agenție și cărora nu aveam practic nimic să le reproșăm. N-am prea dormit în noaptea respectivă, mi-am tot construit o serie de discursuri cât mai echilibrate și constructive cu putință într-o astfel de situație. Am încercat să mă pun în papucii lor, să anticipez posibile reacții ale lor, ale colegilor după ce vom fi discutat pe subiect.

Dimineață, aveam stomacul în gât, când am ajuns la muncă, m-am închis în birou pentru un timp și apoi am ieșit să mă plimb prin jurul agenției până la ora stabilită.

Când a venit momentul, am intrat la mine la birou și le-am chemat pe rând. Primele două discuții au decurs normal, fetele se așteptau la așa ceva și am discutat ce opțiuni ar fi pentru ele în alte agenții din grupul nostru sau chiar din afara lui.

Lucrurile nu puteau sta mai diferit de atât când am discutat cu a treia colegă. N-am apucat să zic prea multe pentru că a început să plângă în hohote, în timp ce încerca să-mi zică că nu este o problemă cu ceea ce am zis eu, dar s-o las să plângă pentru că vrea să plângă. Au urmat câteva momente foarte confuze cu încercări palide de explicare și de încurajare din partea mea, cu semne din partea ei ce păreau să zică ceva de genul „Nu este o problemă, crede-mă că nu este o problemă!” doar că era de o tristețe totală. M-a rugat s-o las un pic, apoi a ieșit rapid din birou.

Au urmat câteva zeci de secunde de liniște în care m-am lăsat pe spate în scaun și mi-am tras răsuflarea, liniște întreruptă brusc de câteva colege revoltate: „Ce-ai făcut Boți, ai dat-o afară pe X?! Tocmai azi, când aseară a fost părăsită de logodnicul ei cu care urma să se căsătorească peste câteva săptămâni!? Avea rochia de mireasă, totul aranjat și s-a trezit aseară că a rămas singură! Și tu o dai afară! Ce naiba este asta?” (Dialogul este aproximativ, nicio șansă să-mi amintesc ce mi-au zis, dar probabil a fost mai rău.) Fata venise dimineață la birou pentru că nu a vrut să stea singură acasă și chiar îi rugase pe colegi s-o menajeze puțin pentru că îi era foarte greu. Și eu am dat-o afară la câteva zeci de minute după această rugaminte.

Inutil să spun că a fost o gafă și că am greșit foarte mult. Am învățat enorm din experiență și este exclus să mai ajung vreodată într-o asemenea situație. Știu că sunt câteva lucruri obligatoriu de făcut, indiferent cât de greu mi-ar fi în acele momente – unul dintre acestea fiind să stau conectat la lumea din jur, să fiu la curent cu ultimele noutăți din viața agenției în general și a persoanei respective în special.

Știu, și am învățat ceva, și pentru că șansa mea a fost să mă dezvolt într-o agenție care nu are în cultura sa pedepsirea greșelilor singulare, ci tragerea unor învățăminte din ele și dezvoltarea personală (cu totul alta ar fi discuția dacă cineva ar persista și ar face aceleași greșeli constant).

Simona Halep are 23 de ani și, datorită muncii și a rezultatelor sale, o țară întreagă stă cu ochii pe ea și îi judecă fiecare gest. O țară întreagă care, câteodata, uită că are 23 de ani – vârsta la care doar cei care nu fac nimic nu fac multe greșeli. Simona este în primul rând jucătoare profesionistă de tenis– chestie care îi ocupă mai tot timpul. În timpul rămas, descoperă lumea din jurul ei și este ok să facă greșeli. Important este să-și dea seama când le face și aici comentariile constructive sunt bine venite.

Ideal este să nu folosești SMS-ul pentru a-i spune unui coleg/partener/colaborator: Ne părăsim! Indiferent cât de greu ar fi, e preferabil să te uiți în ochii celuilalt și să ai o discuție deschisă.

PS Să nu uităm nici că societatea care a dat-o lumii pe Simona nu este tocmai perfectă, modelele din jurul său nefiind tocmai perfecte.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii