Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Despre bule

Am auzit pentru prima dată despre conceptul de bulă de la prietena mea Despina, o persoană pe care o admir foarte mult și care, după părerea mea, știe să trăiască frumos, căutând să se înfășoare în artă, prietenie și bucurie.
DSC_7995

Despina îmi povestea cum se mutase lângă Cișmigiu (unde locuiam și eu la vremea respectivă, înainte să cadă într-o degradare accelerată de nepăsarea autorităților) și cum își construia trasee – până la teatru, până la Operă, până la un restaurant bun sau la cinematograf, astfel încât pe tot parcursul acestor itinerarii să rămână în bula proprie.

Așa am aflat că bula este, de fapt, o tactică esențială de supraviețuire a unui om cu mare înclinație către frumos și normal, într-un oraș în care nu prea se mai găsește nici frumosul, nici normalul.

Atunci, ca să reziste, omul respectiv își programează viața și drumurile cu preponderență prin zonele care au rămas, cât de cât, cu o urmă de frumusețe sau unde se adună oameni cărora le pasă de acest oraș.

În lunile care urmează, voi scrie câte puțin despre bula mea și locurile unde merg ca să îmi imaginez că trăiesc într-un oraș frumos și civilizat.

În zona Ateneului, mă simt cât se poate de bine.

Pentru că arhitectura e minunată, pentru că mă uit la Palatul Regelui, pentru că îmi place să imaginez ce intrigi s-or fi desfășurat la Athenee Palace, pentru că Ateneul e superb și pentru că zona a reușit să adune locuri cu șarm și restaurante cu mâncare bună.

Mă opresc azi la Mara Mura, un loc unde ajung rar, dar când ajung îmi place să mă întâlnesc cu prietena mea blondă și frumoasă ca Grace Kelly și să ne povestim în detaliu ce se mai întâmplă în viețile noastre – să ne sfătuim, să ne încurajăm, să despicăm firul în patru și, mai ales, să râdem.

Ajută la buna dispoziție și dulciurile de la Mara Mura, la care uneori visez zile întregi, când nu am drum pe acolo. Vă recomand ciocolata făcută în casă, prăjitura de morcovi și, marile mele preferate, choux à la creme. Doamnele de acolo sunt minunate, săritoare, calde, glumețe și prompte. Le recomand la fel de călduros cum recomand prăjiturile – un zâmbet ajută enorm.

Floreasca, pe de altă parte, nu se numără printre preferatele mele, pentru că este o zonă foarte chinuită din punct de vedere urbanistic și arhitectural – când treci pe Calea Floreasca sau te plimbi pe lângă piață și pe străduțele adiacente, totul arată ca și cum fiecare proprietar sau dezvoltator a dărâmat fiecare casă pe care a putut pune mâna și a  construit în loc o întrupare a coșmarurilor din copilărie.

CITEȘTE ȘI Un po d’Italia

Cred că ne-am obișnuit să ne uităm doar înainte atunci când conducem sau în jos (probabil ca să evităm excrementele canine) atunci când ne plimbăm, și din această cauză nu ne dăm seama de dimensiunile dezastrului. Dar este un dezastru.

Eu însă știu sigur că am de ajuns pe Floreasca 69, La Baciu. Un loc unde merg cu regularitate de mai bine de zece ani, cred. Aici vine, vinerea, sâmbăta și duminica, echipa domnului Baciu, din Bucovina, cu cele mai bune mezeluri, brânzeturi, ouă de țară, dulcețuri, prăjituri de casă și, evident, poale-n brâu.

Mergeți vinerea, pentru că, deja, de sâmbătă nu mai găsiți mare lucru. Și nu mergeți în preajma Sărbătorilor decât dacă sunteți nostalgici după epoca de aur, căci cozile care se formează atunci sunt imense, lungi cât o zi de post, cum ar fi spus bunica mea.

Vă spun doar atât: costiță hățuită, cârnați uscați în vânt, ruladă de curcan, carne la garniță, coaste fasonate, telemea de bivoliță sau caș de capră. Și, după zece ani, poate veți intra și voi în clubul select al clienților cu care cei mai simpatici domni din lume, din spatele tejghelei, fac cele mai bune glume.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii