Cautare




, Contributor

Critic și istoric de artă, expert atestat al Ministerului Culturii, consultant al Casei Majestății Sale Regelui Mihai I.

Lifestyle |
|

Despre artiștii bucureșteni!

Valoarea unei ședinţe foto prin care se urmăreşte descoperirea atelierului unui artist din Bucureşti se construieşte nu numai pe opera artistului, ci și pe relaţia dintre creator și locul în care el creează.
Adrian Buga_contributors

În atelierul fiecărui artist, fotografii Pascal Gravot Haeberli (francez-elveţian) şi Franz Galo (francez), iniţiatorii proiectului, caută să descopere, printr-o analiză vizuală proprie, legături cât mai clare şi cât mai directe între noi, privitorii, şi „obiectul” privit.

Acest album constituie un demers sincer și radical diferit de toate încercările de până acum. În cazul de faţă, artiştii nu sunt surprinşi de fotografi în posturi serioase, dornici să devină „mumii sonore”, cum zicea Lucian Blaga, cu atelierul curat, gata lustruit pentru fotografiat, ca în portretele vechi de cabinet.

Pentru Pascal Gravot Haeberli şi Franz Galo, „arta bucureşteană” nu are existenţă proprie; există doar douăzeci şi doi de artişti aleşi aleatoriu, pe care, întâmplător, destinul i-a surprins împreună, pe un segment de timp, în oraşul bătut pas cu pas. Tocmai de aceea trebuie să apreciem gestul celor doi, diferit de alte proiecte care au aceeaşi temă, căci autorii îşi propun, încă de la bun început, nu să dea verdicte asupra talentului şi importanţei artiștilor reuniţi în catalog, ci să îi dea privitorului o viziune asupra modului în care acești artişti au putut să evolueze în cadrul unui oraş comun – Bucureştiul.

Pascal Gravot Haeberli şi Franz Galo nu numai că observă diferit artistul fotografiat, dar îl trăiesc, îi simt omenescul, îl găsesc şi ni-l arată în cea mai dezbrăcată ipostază a lui – sărind spre cer cu ochii închişi. Cei doi ne arată atât de simplu, parcă spunându-ne: iată, e chiar în faţa voastră, e chiar artistul, aşa cum este el tot timpul, reuşind să dizolve în noi un locşor foarte bine ascuns al acestei taine pe pământ – micul creator.

În felul acesta, fără să vrem, suntem și noi creatori pentru un moment, şi ne vine să-i strigăm cât putem de tare evidenţa. Cei doi ne spun ce simt artiștii, ce gândesc, atât prin momentul captat, cât şi prin ideea saltului. Cu ochii lor închişi, artiştii nu-şi mai pierd strălucirea şi nu îşi coboară urcarea, doar ne mărturisesc, tăcut, încremenirea lor şi ne ajută să îi deschidem pe ai noştri.

Chipurile celor surprinşi ne apar aşa cum le-au trăit cei doi fotografi, cum le-au surprins în ei, poate mai adevărate decât sunt în realitate, pentru că nu-şi mai pot ascunde natura, nu-şi mai pot atenua expresia, dimpotrivă. Ele rămân astfel mărturie în timp, captate în fotografie, ca reflectări în oglinda unei stări de spirit, a nenumăratelor feţe ale eului creator, care, chiar dacă nu se vrea rostit, fără voie se vrea căutat.

Curiozitatea ochiului nostru este satisfăcută şi de materia în mişcare, dar şi de cea imobilă. Însă această materie inertă, în aparenţă, ne creează ideea de viaţă, de mişcare. Statuile-artişti exprimă estetic o formă în mişcare, surprinsă într-un anumit moment al traiectoriei. Ei se împrumută vizual tuturor, dar saltul este dăruit doar lor, devine un salt în ei înșiși.

Într-un anume sens, un fotograf bun îşi ucide modelul. Căci sufletul celui fotografiat nu se mai simte bine în vechiul trup, el se doreşte în corpul cel nou, făcut de fotograf. Cei doi au plăsmuit stări suspendate pentru fiecare artist prezentificat, transformându-i în statui în cer. Tocmai datorită trăiniciei lor, putem considera statuile suspendate, portrete în aer, ca o cale spre absolut.

Cele douăzeci şi două de statui sunt cuprinse în spaţiul absolut.

Artiștii sunt în contact permanent cu ceea ce e sus, iar prin salt, prin creştere, ei nu neagă niciodată pământul roditor. Este suficient ca artistul să ne sădească acest sentiment al „cuprinderii”, iar dacă acesta înmugureşte în noi, cu siguranţă ne va apropia mai mult de divinitate.

În acea ridicare, în care vedem ruptura dintre podeaua atelierului şi picioarele desprinse de sol, în acel interstiţiu, găsim popasul şi puţina linişte să ne adunăm gândurile. Aici apare o ciudată mezalianţă între tristeţe şi bucuria înţelegerii: cei douăzeci şi doi de artişti aproape se răstignesc în săritură, iar spiritul lor crucificat pare oprit într-un stop-cadru.

Desigur, niciun lucru sau fenomen concret nu se identifică în totalitate cu ideea în sine, însă calea spre înţelegerea ideii este atât saltul, cât şi participarea, iar participarea  tinde deja, prin definiţie, spre indentificare.

O ipostază înaltă a viziunii şi a identificării este vederea în absenţa văzului; când Teofan Grecul prezenta personajele sale fără pupilă, el ne împărtăşea poveţe despre vederea interioară, despre cea pur spirituală dată iluminaţilor, starea la care făcea referire şi Mihai Eminescu în versul „ochiul închis afară, înăuntru se deşteaptă”.

Trebuie să ne identificăm, trebuie să închidem ochii şi să levităm şi noi, aici unde totul e diferit: în fiecare fotografie, în fiecare artist, în fiecare ridicare, în fiecare joc al mâinilor, iar prin imersia în interior, colaborarea dintre staticul atelierului şi dansul eului, toate ne duc spre Ei, spre toţi cei douăzeci şi doi.

Aici, în noi, viaţa lor interioară triumfă, în sfârşit, în poza noastră.

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii