Cautare




, Contributor

Este ziarist de presă scrisă și scriitor.

Opinie |
|

Departe de oameni, împreună cu ei

Se ieșise din starea de urgență doar pentru a se intra în starea de alertă și confuzie. Salvările își urlau disperarea pe străzi, noaptea le număram de parcă ar fi fost din nou acel sfârșit de octombrie #colectiv. Ce era să fac? Am plecat. Întâi la Düsseldorf, apoi în Delta Dunării.
OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Aceasta este povestea drumurilor acestei veri, prima din noua noastră viață. Nu mai zburasem cu avionul de peste patru luni. Niciodată în ultimii cincisprezece ani n-au mai trecut patru luni fără să zbor cu avionul. Pe de o parte, îmi socoteam comorbiditățile, frica de a înfrunta posibilitatea de a găsi covidul pe drum și, astfel, de a muri. Pe de altă parte, era dorința de a trăi din nou în aer, deasupra lumii, foarte departe de ea, acolo nu sunt decât norii și totul e încă posibil.

Diferite lucruri groaznice
Dacă sunt oameni care sunt îngroziți să zboare, eu, dimpotrivă, sunt îngrozit că ar putea veni o zi în care să nu mai zbor. Nu e mai puțin groaznic, să știți. Mi-am cântărit viața și am considerat că e frumos să trăiești din amintiri, îmi ajung încă treizeci de ani amintirile, dar nu merită să trăiești doar așa. Așa că, înfruntându-mi groaza, mi-am luat traista în băț și am plecat spre Düsseldorf, în Germania, în Renania de Nord-Westfalia. Aici mi-am petrecut ceea ce cu generozitate s-ar putea numi prima parte din vacanța de vară.

Ceea ce nu arată hărțile
Düsseldorf este genul de loc ce nu figurează pe hărțile turiștilor, dar asta se întâmplă pentru că turiștii nu au hărțile bune. Düsseldorf nu e asaltat de hoardele de turiști loviți de mania etalării pe Internet a falsei fericiri obligatorii. Ce binecuvântare! Aici, călătorii sunt mai puțini și, îndrăznesc, mai înțelepți. Trebuie să știți că Germania încă primea românii care voiau să evadeze, dar nici nu voiau să se ducă tot cu românii, în Grecia. Și mai trebuie să știți că Germania era atunci și probabil că este și acum și probabil că va fi întotdeauna cea mai sigură țară din Europa în chestiunea pandemiei, precum și în alte chestiuni. Düsseldorf era, de aceea, un loc potrivit pentru cei precauți, care doreau să descopere un oraș în liniște și în profunzime.

Avionul acela pierdut
În urmă cu zece ani, am pierdut singurul avion din viața mea. Era un avion către Düsseldorf, unde îmi povestise cineva căruia îi povestise cineva că e frumos și Rinul curge ca și cum ar fi încă timp pe pământ. De atunci mi-am făcut planuri de a nu mai pierde avionul. Probabil că, dacă nu era cazul cu pangolinul, totuși aș fi amânat Düsseldorful, greșind și eu, ca toți ceilalți. Fiindcă, vedeți dumneavoastră, Düsseldorf are eleganța aristocrată a oricărui mare oraș german din Renania de NordWestfalia, landul vestic care ne-a dat minunea Domului din Köln.

Norocul de a nu fi cunoscut faima
Din fericire însă, Düsseldorf nu are un asemenea Dom, fiind astfel ocolit, ca un miracol. Aici s-a născut Heine, dar e greu de crezut că sunt mulți oameni în secolul XXI care să știe marea poezie germană din secolul XVIII, chiar dacă lirica lui Heine a fost nemurită și de Schumann, și de Schubert. E greu de crezut și că, în epoca acestui zgomot, se mai ascultă de Schumann și de Schubert, cum s-ar cuveni. Să nu mai ocolim esențialul: la Düsseldorf nu sunt mari obiective turistice, ceea ce înseamnă că acolo totul este de văzut. Düsseldorf e faimos prin arhitectura sa, prin orașul său vechi, prin frumusețea brută a fluviului care îl străbate și prin muzeele sale de artă modernă, prin câteva realizări excepționale în industria modei și altele în industria publicității. Dar, să fim serioși, mai sunt atâtea alte orașe din Europa vestite pentru exact aceleași lucruri.

Farmecul uitat al normalității
Düsseldorf e altceva. Ce? Răspunsul nu e accesibil decât acelora care caută ceva dispărut: normalitatea. Düsseldorf e un oraș care strălucește prin excepționala sa normalitate. Un loc în care clădirile, și oamenii, și regulile sunt la locul lor. În care parcurile sunt așa cum ar trebui să fie, în care bicicliștii pedaleză cu privirea către Olanda, în care vântul nu exagerează, bisericile sunt impunătoare, fără să fie severe, fără să te zdrobească. Düsseldorf are o frumusețe calmă și matură, o frumusețe irosită în locurile care au avut neșansa să devină cu adevărat celebre.
La Düsseldorf te duci atunci când vrei să te distanțezi social, dar să te și întorci la tine. Străzile sale sunt vii, fără să fie dezgustătoare ca acele artere cotropite de viermină umană înnebunită de patima consumului în exces. Oamenii săi sunt liberi fără să se împăuneze, ca niște falși profeți. Arhitectura sa e pe jumătate futuristă, pe jumătate din secolele vechi, două jumătăți scandalos de perfecte. E bine la Düsseldorf, e bine fiindcă aici domnește farmecul uitat al normalității. Și dacă există vreo lecție pe care ne-a dat-o pangolinul, poate că, de fapt, tocmai aceasta este: să plecăm în căutarea farmecului uitat al normalității.

Alt gen de paradis
Totuși, cu inima rănită de această nedreptate, m-am întors și de la Düsseldorf. N-am murit și am plecat mai departe în Delta Dunării. Am treizeci și șapte de ani și nu văzusem niciodată Delta Dunării. Era rușinos, dar era adevărat. Mereu am găsit scuze: drumurile, distanțele, țânțarii, prea puțin timp, prea multe locuri pe pământ de descoperit. Toate s-au prăbușit în fața rușinii de a fi îmbătrânit departe de Delta Dunării. Și, cotropit de această rușine, am luat calea Murighiolului pentru un alt gen de paradis, de care mă ținusem străin.

Rostul
Pentru a supraviețui, am rămas în continuare departe de oameni, dar m-am apropiat de natură. Poate că acesta este amănuntul decisiv din lecția despre farmecul uitat al normalității. Poate că acesta este rostul, dacă toate trebuie să aibă totuși un rost pe pământ. Poate că, până la urma urmei, asta e tot ce trebuie să învățăm pe pământ.

Și cerul coboară atunci atât de aproape
Adevărul insuportabil este că fiecare loc de pe pământ devine ce fac oamenii din el: românii au reușit, cumva, să nu prăbușească paradisul Deltei. Și, între atâtea vești proaste, asta nu e deloc puțin lucru. Sunt zilele acelea când vara nu mai are putere, dar nici toamna nu are încă putere, când e aproape remiză între marile anotimpuri și e aproape bine și asculți Bob Dylan în căști și Dunărea se furișează către mare și Bob Dylan cântă mai departe despre cum nu vrea să lupte cu moartea, nu astăzi, nu astăzi, nu astăzi. Și se face un altfel de liniște și cerul coboară atunci atât de aproape încât aproape că îl poți cuprinde cu brațele. O îmbrățișare ireală, încă îngăduită în aceste vremuri în care ne-am pierdut până și îmbrățișările, o tragedie pe care nici măcar nu o înțelegem. Încă.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii