Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

De pus la inimă

Nu, nu un doctor venerabil, dintre acei Dumnezei cărora le ierţi îmbăţoşările arogante pentru că fac minuni în sala de operaţii, reîncep vieţi şi întorc sorţi potrivnici. Nu, un medic tânăr poate dăruit, poate nu (nu am cum să ştiu, nu a făcut decât să asiste un chirurg titrat) şi pe care, în lipsa altor informaţii, îl judec după ceea ce oferă: felul în care îşi târşeşte saboţii în saloane la orele de vizită, adresările care variază de la persoana a II-a plural la singular după o dinamică doar de el ştiută, aerul etern obosit şi un pic năuc şi... gradul de empatie cu un suferind care pare că a comis o crimă de lezmaiestate: a întrebat.
Marius Constantin_Contributor

Mama e un pacient docil. Singurele lucruri care i se pot imputa în calitatea ei de internat într-un spital sunt un respect cam extravertit, un uşor histrionism din dorinţa de a se face plăcută şi o anumită lipsă de articulare, paradoxală pentru cineva care a gândit şi s-a exprimat răspicat toată viaţa. Diagnosticul e unul dur.

Or fi oameni care, după asemenea serii de cuvinte cu multe litere şi iniţiale negre pe alb, îşi păstrează sângele-rece şi mina deconectată. Odată însă ce completează foaia de externare, nu pot să îmi reprim senzaţia că acest medic s-a spălat pe mâini de tot ce înseamnă un caz pe care l-a avut în grijă două săptămâni. Foarte bine că e aşa, pesemne. Nu mă îndoiesc că doctorii, mai mult decât oricine altcineva, au nevoie de două inimi: una în care să se adune dramele, plăgile şi sentinţele cu care au de-a face, o inimă pe care să o golească la sfârşitul zilei, şi alta pe care să o ţină la adăpost de toată durerea meseriei lor, pentru a fi dăruită intactă celor apropiaţi şi dragi.

Totuşi… Totuşi, oamenii cărora acest medic le răspunde în doi peri sunt decenţi, respectabili, curaţi şi îi pot fi părinţi. Fiecare are o poveste în spatele lui pe care el nu e obligat să o ştie, ci doar să ştie că există. Ca şi a lui. Ca şi a părinţilor lui. Ca şi a ta.

Până aici, veţi crede că acesta este un alt text despre lipsa de empatie a medicului român. Nimic mai fals. Pentru un om care clamează, sus şi tare, că urăşte generalizările, aş da suveran cu oiştea-n gard. Mai ales că, în aceeaşi zi, într-un alt spital, am dat peste doi medici (din categoria Dumnezeilor, referinţelor de excelenţă) cu care am comunicat cald, respectuos, cu suflet în cuvinte, încât le-au luat caimacul inclusiv acelor vorbe fioroase de pe foaia de externare a mamei. Medicii români sunt şi ei oameni, exact ca medicii din Franţa, Canada, Bangladesh sau Noua Caledonie, cu inegalităţile, dispoziţiile, simpatiile, culanţele, abilităţile, repezelile, politeţurile şi ostenelile lor. Sunt oameni. Imperfecţi şi perfectibili.

Acesta este un text despre inimă. Despre inima de doctor. Cordul celui mai cel dintre alergătorii de cursă lungă, antrenat şi pus să dea proba maratonului în fiecare zi. Îmi vine să o întreb pe această inimă cum face să se strângă şi să se dilate, să pompeze spre restul corpului normalitate şi linişte, în condiţiile în care se umple cu implacabil, jale, suferinţă şi teamă la fiecare salon, la fiecare rezervă, la fiecare anestezie.

Inima unui doctor e o adevărată cutie a Pandorei, în care se adună stihiile răsărite din anamneze şi investigaţii, din întrebări şi insistenţe ale aparţinătorilor speriaţi, alarmaţi, neştiutori sau loviţi cu leuca în cap, din privirile stinse sau agitate ca ale unui animal în cuşcă ale bolnavilor. Printre ele, exact ca în mitul lui Epimeteu şi al soaţei sale din humă, rezistă speranţa. În cazurile cu adevărat fericite, ea se împleteşte cu empatia, cu grija, cu vorba domoală, cu zâmbetul strecurat în privire. E greu, ştiu. După ce tai, amputezi, suturezi, opreşti hemoragii, tratezi greţuri, prescrii perfuzii cu otrăvuri care te istovesc, după ce îţi aduni tot ce ai omeneşte mai bun ca mâna să nu-ţi tremure, ca ochiul să vadă mai pătrunzător, ca mintea să corecteze rapid trădările insidioase ale unui alt corp, ai tot dreptul să fii irascibil, obosit şi agasat.

Eu scriu şi le scriu însă acelor doctori care, cu inima sau inimile lor, reuşesc să işte în ei un sistem circulatoriu paralel, care le drenează pornirea de a fi sastisiţi, superiori şi insolenţi, îi curăţă de nervii adunaţi şi îi păstrează oameni dedicaţi oblojirii altora.

Nu îl cunosc (deocamdată) personal pe doctorul Vasi Rădulescu. Ne urmărim unul pe celălalt pe reţelele sociale, îl admir pentru #leapşadesănătate şi pentru eforturile pe care le face în desţelenirea unui mental colectiv îmbibat de semidoctism, prejudecăţi, miericici şi terapii… etnobotanice. Îmi plac poziţiile sale publice, gândite şi puse în cuvinte limpezi, direct la ţintă, cu o mustaţă de umor şi de activism civic. Am plonjat în cartea sa, Dragă inimă, cum fac de obicei: dând la o parte tot ce ştiu despre un titlu sau despre autorul lui (atât cât se poate) şi fără să las să bâzâie în fundal brumul opiniilor altora.

M-am trezit că privesc liber, neîngrădit, într-o inimă. Una întinsă şi manevrată din toate părţile, în care s-au adunat portrete şi poveşti, prescripţii şi pastile, profesie şi prietenie, provizii din care să se îndestuleze o carte. Nu roman, nu neapărat memorii, ficţiune şi nu prea, ci un organ pulsatil, carne vie, construit din experienţe, interogaţii, reziduuri de prime tinereţi (deşi îl suspectez pe Vasi că este mult mai tânăr decât mine! ;-)) şi, da, cazuri medicale. Toate adunate în cămăruţe intercomunicante, care îşi estompează contururile şi îşi amestecă fluidele.

Dragă inimă este un fel de portret în care Vasi, la un moment dat, uită să mai privească în oglindă, ci începe să descrie medicul arhetipal, a cărui misiune este să trateze şi să vindece, dar să şi aline. Cuvintele lui, juxtapuse îngrijit şi dozate în aşa fel încât să nu disimuleze virtuţi literare, nu fac paradă de abilitatea de a scrie, ci de a fi. De a umple cu materie receptivă un spaţiu strâmt lângă un pat de spital, în care vrei de la cel de alături, de la doctor, de la cel care ştie infinit mai multe despre binele tău să fie. Cald, dacă e cazul, ferm când situaţia o cere, glumeţ, dacă găseşte. Aşa îl citesc pe Vasi în paginile lui. Prezent. Acolo. Cu mâna pe inima pacientului.

Mi-ar plăcea să îl cunosc personal. Nu ard de nerăbdare să ne întâlnim ca medic şi pacient, dar aş sta de vorbă cu Vasi despre copilării şi fascinaţii comune (şi eu am crescut lângă un turn de apă, şi eu aveam ideea aiurită că, dacă îmi iese nu ştiu ce număr la paşi sau la trepte, e de bine, altfel nu), despre Albinoni şi croissante bune în buza dimineţii, despre mituri medicale şi cum ne facem speranţele mănunchi şi le agăţăm într-o pilulă din frunze pisate. Şi poate, la un moment dat, m-aş încumeta să îl întreb cum de intră în inima lui, într-o inimă de doctor adevărat, atât de multe, iar ea rămâne uşoară, în stare să mai zboare.

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii