FacebookTwitterLinkedIn

Claudiu Mirică și-a câștigat notorietatea în România ca solist, recunoscut fiind pentru vocea caldă și piesele placate, elegante, foarte fredonabile. La un moment dat, a luat decizia de a părăsi România și s-a stabilit la Paris, unde este acum un respectat restaurator de opera de artă. Într-o discuție savuroasă, am mers pe firul poveștii și am aflat odiseea unui artist, iremediabil îndrăgostit de frumos.


Când ai plecat din țară și de ce?
Am părăsit România acum 10 ani. Nu am știut atunci dacă am să rămân definitiv sau dacă va fi doar o „vacanță sabatică”. Deși nu am fost niciodată atras de aventură (sunt mai degrabă comod din fire), am simțit o nevoie de schimbare radicală, atât în plan personal, cât și profesional. Showbizul românesc începuse să se schimbe, să se transforme într-un reality show foarte vulgar, iar eu nu mă regăseam în mediul acesta. Deși aveam în lucru un album, am preferat să-mi iau bagajele și să plec. Total inconștient, e evident, pentru că, în teorie, a-ți lua viața de la zero sună foarte bine „pe hîrtie”. În realitate, am plecat într-un Paris în care nu cunoșteam mai pe nimeni și nimeni nu știa cine sunt. Sora mea, de care sunt foarte legat, mi-a spus mai târziu că m-a așteptat trei ani, crezând că am să mă întorc. După trei ani a realizat că nu mai vin… Eu de-abia după vreo patru ani am ajuns să mă simt la Paris „acasă”.

Către ce domeniu de activitate te-ai îndreptat în Franța?
Nu știu cum e în alte țări, dar în Franța, dacă nu ai făcut o școală aici, nu ai mari șanse să obții un loc de muncă mai de Doamne-ajută, așa că primul lucru (după ce începusem să vorbesc franceza) a fost să încerc să obțin dreptul de a mă întoarce la școală. Cum aveam, în afară de muzică, o mare pasiune pentru artă și pentru film, m-am orientat către o școală de audiovizual. Sincer, am fost așa de fericit că m-au acceptat, încât am făcut totul să fiu cel mai bun, deși a fost un pic dificil să îmi dau primele examene în limba franceză. După școală, am avut norocul de a face primul meu internship, ca realizator video, într-unul dintre cele mai importante grupuri de media din Franța: RTL (M6). Am avut șansa de a filma și de a face postproducția unor concerte private cu Sting, Seal, dar și cu legende ale muzicii pop franceze: Jane Birkin, Laurent Voulzy, Johnny Hallyday.

După experiența RTL am devenit freelancer; unul dintre printre primele contracte a fost cel cu o galerie de artă pentru care am realizat mai multe filme de prezentare pentru artiști foarte cunoscuți care pregăteau vernisaje la Paris. Printre ei, Sir Peter Blake, „regele Pop Art-ului britanic”, cunoscut, printre altele, pentru colajul realizat pentru coperta discului Beatles „Sgt. Pepper‘s Lonely Heart Club Band”.

Când ai decis să schimbi și să te îndrepți către restaurare? De ce?
Am avut întotdeauna o atracție pentru arta modernă și contemporană. Chiar și când eram la București. Începusem să colecționez opere de artă (fără o valoare extraordinară), iar când am ajuns la Paris, unul dintre locurile din care ai acces la colecții importante de artă, am început
să cumpăr desene, litografii, acuarele, afișe vechi. În special din
așa-numitele „vide-greniers”, târguri de vechituri. Cu timpul, mi-am permis să-mi cumpăr lucrări din licitații publice, așa încât am devenit un adevărat colecționar. Pentru a-mi cumpăra opere de o valoare un pic mai importantă, am început să vând pe platformele dedicate artei.

Iar pentru a vinde unele lucrări, care erau uneori foarte degradate (deci, un pic mai ieftine), am apelat la un atelier de restaurare foarte cunoscut în Paris. Cum restaurarea și conservarea unei opere de artă este foarte costisitoare, m-am decis, după primul lockdown Covid, să-mi caut o școală specializată. Logica mea a fost simplă: cumpăr opere de artă deteriorate, le restaurez singur, apoi le vând sau le păstrez în colecția mea.

Ce presupune restaurarea de operă de artă?
Ce-mi place cel mai mult în meseria de restaurator este faptul că salvezi, în cele mai multe cazuri, o operă de artă sortită dispariției. O readuci la viață pentru următorii 80-100 de ani, dacă o faci respectând regulile de patrimoniu.

Opera de artă este atât de fragilă, încât îți trebuie migală, răbdare, dar și o mare doză de respect pentru munca artistului. Pot spune, fără să mă hazardez, că este un amestec de artă și de chimie.

Cu ce ai început? Ce școală ai făcut?
Sunt în al doilea an de studiu la Centre de Formation du Patrimoine Écrit din orașul Tours, condus de profesorul meu, Olivier Maupin. Fac naveta în fiecare săptămână. Este excelent faptul că, după o sesiune de o săptămână, te întorci acasă și te pui deja pe treabă. Cursurile sunt foarte concentrate și practice, astfel că poți lucra direct. Mi-am amenajat un mic atelier acasă, dar în curând voi avea un atelier mult mai mare și mai adaptat restaurării operelor de mari dimensiuni.

În ce plănuiești să te specializezi?
M-am specializat în Restaurarea operelor de artă pe hârtie, de la afișe vechi până la desene, gravuri, acuarele. Restaurarea hârtiei este mult mai dificilă decât cea a tablourilor în ulei, din punctul meu de vedere, pentru că este fragilă, iar riscul de a deteriora iremediabil un desen, spre exemplu, este mult mai mare decât în cazul unei picturi pe pânză. În plus, am învățat să datez orice tip de hârtie utilizată pentru artă, așa încât am ajuns să identific o gravură de secol XVII, spre exemplu. E practic în cazul falsurilor și al celor care vând desene de secol XX pretinzând că sunt de secol XVIII…

Cum este piața de artă și de restaurare de artă la Paris?
Franța rămâne, alături de Italia, USA, Marea Britanie, una dintre cele mai importante piețe de artă din lume, cu colecții și muzee impresionante. Este țara care i-a găzduit pe Picasso, Miro, nemaivorbind despre artiștii francezi cunoscuți în întreaga lume. În plus, mulți dintre artiștii români celebri au studiat și creat la Paris (Brâncuși, Victor Brauner, Marcel Iancu etc.)

De aceea, deși rămâne o meserie de nișă (inclusă în domeniul conservării de patrimoniu), restaurarea de artă este foarte căutată. Nu există foarte mulți specialiști, așa încât, într-un loc în care există artă, vor exista și restauratori.

Ce artiști sunt la mare căutare acum?
Arta și cota artiștilor rămân foarte subiective, iar cotele operelor de artă fluctuează. Licitațiile publice sunt cele care dau, în cea mai mare parte, cotele artiștilor. De aceea, platformele ArtNet sau ArtPrice sunt consultate de către specialiști pentru a fixa estimările unei opere de artă. Un artist care rămâne neclintit în estimări, indiferent de trenduri, mode și speculații ale pieței, este Picasso.

Ți se pare greu să te impui pe o piață nouă?
E evident că, înainte de toate, trebuie să-ți creezi o notorietate. Galeriile de artă trebuie să aibă încredere înainte de a-ți încredința o operă pentru restaurare. Eu am început deja să lucrez pentru o galerie importantă, dar, deocamdată, restaurez mai mult opere în stare foarte proastă, pe care le cumpăr în ideea de a le revinde după restaurare. Bineînțeles, la un preț mult mai bun.

Ce îți place cel mai mult la această activitate?
Momentul în care confrunți fotografiile înainte și după restaurare… Opere rupte, murdare, urât mirositoare (eu le numesc „cârpe murdare”), care devin „ca noi”, gata să fie admirate cel puțin încă 100 de ani…

Care este proiectul de care ești cel mai mândru până acum?
Ca realizator video, instalația mea multimedia expusă la Grand Palais, în urmă cu trei ani. Ca restaurator de artă, o lucrare de Francis Bacon, conservată și restaurată în cel mai mic detaliu.

Ce planuri ai?
Ca restaurator, un nou atelier, pe care îl voi organiza din această toamnă. În calitate de colecționar și marchand de l’art, deschiderea unei galerii de artă. Și, de ce nu, organizarea unor expoziții de artă franceză și românească la București.