Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

De ce nu m-am considerat niciodată frumoasă și ce spune asta despre lumea în care trăim

DIDI.jpg
Doar 3% dintre femeile din România se consideră frumoase, conform unui studiu realizat de Dove. Ce spune asta despre noi și despre lumea în care trăim?

Prima oară când am auzit acest procent trist vehiculat în comunicarea celor de la Dove, m-am încruntat a revoltă, am bombănit ceva despre problema lipsei de încredere în sine și m-am minunat de cât de mare poate fi discrepanța dintre ceea ce văd cei din jur și ceea ce vedem noi la noi. Și totuși, ridurile mele de indignare s-au netezit instantaneu la prima întâlnire ulterioară cu oglinda din baie, când am realizat absurditatea răzvrătirii mele împotriva societății care face, drege, naște mituri, spulberă încrederi și tocește stima de sine. Cum aș putea să mă mir de cele trei amărâte de procente, când nici eu nu m-am considerat vreodată, cu mâna pe inimă, vreo frumusețe răpitoare. Sau măcar vreo frumusețe, punct.

Una dintre cele mai puternice amintiri ale mele datează din jurul vârstei de 13 ani, când am decretat în fața oglinzii, cu o maturitate ce-mi rămâne în continuare inexplicabilă, că eu – fetița cu ochelari și păr ondulat, antitalent la sport și timidă până la Dumnezeu – nu voi fi niciodată o femeie frumoasă, în schimb voi fi una deșteaptă. Dacă se poate cea mai deșteaptă, cea mai bătăioasă, cea mai ambițioasă, cea mai muncitoare. Și, de-a lungul timpului, acea reflexie în oglindă a fetei de 13 ani a continuat să mă urmărească neîncetat și aproape obsedant. În tăcere, fără să-și facă simțită prezența, dar ieșind la lumină ori de câte ori cineva îmi făcea un compliment care mergea dincolo de atributele sufletești sau intelectuale.

Nu m-am îndoit nicio clipă de sinceritatea celor care-mi lăudau umorul, veselia, condeiul. Nu am putut însă niciodată să cred până la capăt vreo caracterizare de-a mea care includea și termenul ,,frumusețe”. Mă stânjenea, îmi suna fals, ca un arcuș de vioară care alunecă greșit pe corzi și scoate un sunet strident care-ți sfredelește timpanul.

Toate aceste gânduri mi-au venit în minte, de-a valma, în această dimineață, cu ocazia evenimentului Dove – ,,Descoperă-ți frumusețea!”. Recunosc, m-am dus cu inima deschisă, dar fără mari așteptări. În viața unui jurnalist, evenimentele sunt un prilej de a cunoaște oameni, de a obține informații, de a culege idei de subiecte, iar uneori se înșiruie atât de rapid și de aproape unele de celelalte încât trebuie să navighezi prin ele cu ochii la ceas și cu gândul la toate câte te mai așteaptă de făcut în redacție, la întoarcere. Și totuși, nimic m-ar fi putut pregăti pentru o întâlnire de o sinceritate debordantă cu Oana Pellea, cu specialistul în comunicare interpersonală Alfred Dumitrescu și cu amfitrionul Oana Cuzino.

Mi-am dat seama că nu va fi un eveniment tipic încă din momentul în care Alfred Dumitrescu a apărut pe scena improvizată în restaurantul Sofa cu o păpușă Barbie în mână. Un instrument ,,didactic” ieșit din comun, dar ideal pentru a ne explica o realitate pe care puține dintre noi am luat-o vreodată în considerare la momentul comparațiilor naive și nedrepte: adus la o scară proporțională unui adult, etalonul de frumusețe feminină al copilăriilor noastre ar deveni o ființă monstruoasă, cu segmente disproporționate și care nu seamănă cu nimic din ceea ce ar trebui să fie o persoană normală, cu atât mai puțin una atrăgătoare. ,,Și totuși, asta ați avut toate ca model de frumusețe”, a punctat el. ,,Iar ca să spui la 30 de ani că ești o femeie frumoasă, trebuie ca la cinci ani să fi fost în stare să spui că ești o fetiță frumoasă”. Am înghițit în sec. ,,Dacă nu ai spus-o atunci, e foarte greu mai târziu”. Nu imposibil, după cum eu însămi stau mărturie, dar cu siguranță mult mai anevoios.

Mesajele pe care le primim de la cei din jur ne construiesc, cu sau fără voia noastră (mai ales în copilărie), percepția despre noi și despre lume. Opinia majoritară este cea care câștigă, chiar dacă rănește, chiar dacă e nedrept și absolut gratuit răutăcioasă.

Pledoaria cea mai emoționantă și sinceră în acest sens a venit, în completarea lui Alfred Dumitrescu, prin cuvintele și povestea minunatei Oana Pellea. ,,Când aveam 18 ani și ieșeam de la examenul de admitere în facultate”, și-a început ea discursul, ,,am auzit în jurul meu șușoteli: <<Ia uite-o pe fata lui Amza Pellea>>, <<Ia uite-o>>, <<Mamă, ce urâtă e!>>”. Sala a înghițit în sec, iar Oana Pellea a continuat, cu o sinceritate emoționantă: ,,N-am fost niciodată o frumusețe, dar niciodată până în acel moment al vieții mele, până la 18 ani, eu nu îmi pusesem problema că aș putea să fiu urâtă”.

Și, cu mâna pe inimă, Oana Pellea nu mi-a părut niciodată mai frumoasă și mai minunată – știu ,,minunată” e deja superlativ, dar în raport cu ea îmi sună sărac – decât în acea clipă, în momentul în care a decis să-și deschidă sufletul și amintirile în fața unei săli plină de femei care, la fel ca și ea, și-au purtat cu sine nesiguranțele ani de-a rândul. Nu pe o scenă, dar cu siguranță prin vieți, relații, printre reflexii în oglinzi, vitrine și în privirile celor din jur.

Nu toate ne-am născut frumoase în accepțiunea dată termenului de revistele glossy, de industria de film sau de standardele 90-60-90 impuse de niște experți auto-declarați în ,,beauty”. Nu toate ne potrivim profilului de frumusețe pe care societatea zilelor noastre l-a omologat drept universal valabil (și care este cu totul diferit de toate cele promovate de civilizațiile dinaintea noastră). Și totuși… unde putem săpa fiecare după stropul de frumusețe pe care-l merităm și pe care știm că-l avem? Ce facem dacă nu semănăm cu nimic din ceea ce oamenii din jur consideră a fi ,,frumos”, ,,atrăgător”, ,,dezirabil”?

,,Fiecare dintre voi are pe cineva care o iubește”, a zâmbit Oana Pellea. ,,Dacă vă îndoiți de frumusețea voastră, mergeți acasă și întrebați acea persoană ce vede cel mai frumos la voi”. Ce vede la tine cineva care te iubește este, aproape întotdeauna, ceea ce te face să fii cu adevărat frumos, indiferent de cum arăți în raport cu standardele. Lucrurile care te ridică în ochi celorlați țin de cele mai multe ori de felul în care iubești, de viața pe care o duci, de modul în care îi privești pe cei din jur, de sănătatea care radiază din tine, de fericirea care ți se citește în ochi, de toate lucrurile care nu țin neapărat de genetică, ci de efortul zilnic, conștient și asumat.

Există oameni absolut frumoși care ne par urâți și respingători și oameni aflați la ani lumină de orice tipar de frumusețe clasică, dar care ne apar în fața ochilor superbi, vii, atrăgători. ,,Cu toții ne dorim să fim frumoși ca o anumită persoană, o vedetă”, explică Oana Pellea. ,,Trebuie doar să înțelegem că putem să fim exact ca ea, numai că altfel”. În felul nostru.

,,La facultate, aveam cândva un exercițiu pentru studenți, în care îi puneam să privească în oglindă și să spună ce văd”, mai povestește Oana. ,,Am renunțat la el, pentru că toți aveau un nod în gât când trebuiau să-l facă, iar unii refuzau din start”. Împăcarea cu sine nu înseamnă resemnarea cu o imagine care nu ne place, ci împreunarea cu propria persoană: dacă trebuie să schimbi ceva, schimbă fără regrete.

Tocmai de aceea, nu putem și nu avem dreptul de a judeca pe nimeni, nici măcar pe cele care își tratează nesiguranțele cu bisturiul. ,,E bun orice te ajută pe dinăuntru”, zâmbește Oana Pellea. ,,Pentru că, indiferent de ceea ce faci în afară, marele sprijin vine tot din interior”. Marele miracol al unei operații estetice este faptul că, după realizarea ei, se întâmplă ceva cu încrederea în sine și începi să te vezi, brusc, mai frumoasă. ,,Mulțumirea de sine de după o operație vine de la declicul din mintea ta, nu de la acei doi centimetri în plus sau în minus”.

,,Eu am o vorbă”, zâmbește Oana Pellea. ,,Cu cât femeia își înalță spiritul, cu atât îi cad sânii”. Apoi completează, în hazul general: ,,Iar spiritul meu se află deja pe o culme”. În sfertul de oră în care am auzit-o vorbind, mi-a venit să râd și să plâng un pic. Să râd de mine și de nesiguranțele mele de la 20 de ani care acum îmi par ridicole și să plâng în sinea mea pentru tot timpul irosit pe nemulțumiri și complexe inutile. ,,Când mă uit în oglindă, îmi vine să spun: SUPERB!”, zâmbește ea. ,,Nu pentru că îmi impun asta, ci pentru că mâine știu că o să arăt mai rău, o să fie o cută nouă, ceva mai lăsat, ceva mai ridat…”.

În cele din urmă, asumarea frumuseții înseamnă, în viziunea extrem de plastică a Oanei – să mergi la colț de stradă și să ,,lași totul acolo”. Toate complexele, tot bagajul cărat în ani și zeci de ani, bagajul care-ți ,,îndoaie coloana, îți face colăcei în jurul mijlocului și te consumă”. Întreabă orice femeie care nu s-a lăsat călcată de viață și a ajuns la o vârstă venerabilă  și îți va spune același lucru: ,,Ce frumoasă eram în tinerețe și ce fraieră am fost că nu mi-am dat seama la timp!”. Tinerețea ne face pe toți să fim frumoși, proaspeți, atrăgători, dar avem nevoie de cele mai multe ori de bătrânețe, boală și tristețe ca să prețuim ceea ce am avut.

Oamenii pe care i-am iubit sau îi iubim nu sunt aproape niciodată cei mai frumoși, nu sunt ,,perfecții” din paginile revistelor, ci dimpotrivă: sunt cei pe care îi iubim în ciuda defectelor și care ajung să ne iubească în ciuda tuturor neajunsurilor pe care le-am putea recita, dintr-o suflare, în fața oglinzii. Și, poate singurul secret pe care unii dintre noi nu-l învățăm niciodată este că nu există ,,prea târziu” să te apuci, să te îndrepți, să te schimbi. Să-ți duci la acel colț de stradă toate părerile despre tine, cu tot cu reflexia copilului de 13 ani care recita adevărurile strâmbe ale altora, și să le lași acolo.

Am plecat de la întâlnirea cu Oana Pellea chiar și mai îndrăgostită de spiritul ei decât eram deja și, ceea ce nu aș fi sperat niciodată, un pic mai îndrăgostită de mine. Chiar dacă anii mei cresc, nu scad, mi-am dat seama că mă văd în fiecare zi măcar un picuț mai frumoasă decât în ziua precedentă. Fără operații, fără injecții, fără bisturiu. Doar pentru că în fiecare zi mă lupt să las la acel colț de stradă câte ceva din bagajul pe care-l car cu mine de aproape 30 de ani. Să n-o mai văd peste umărul meu, în oglindă, pe fetița de 13 ani care am fost. Și care, îmi dau seama acum, era mult mai frumoasă decât credea ea. Lumea, în schimb, nu era îndeajuns de deșteaptă s-o vadă.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii