Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

De ce mi-aș șterge contul de Facebook chiar astăzi și cât valorează sinceritatea în vremurile noastre

DIDI.jpg
Despre minciunile mărunte și nefericite ale existențelor noastre și de ce niciodată mai multe minusuri nu vor da cu plus.

Când aveam 16 ani și eram o adolescentă cu păr castaniu ondulat, ochi căprui și ochelari de vedere, o prietenă m-a întrebat de ce nu îmi pun lentile de contact albastre. Mama are ochi albaștri – nemoșteniți de mine, spre regretul meu acut de la vremea respectivă – iar la începutul anilor 2000 lentilele de contact colorate și tatuajele de sprâncene și buze reprezentau supremul orizont de aspirație pentru mai-toate tinerele din epoca pre-Facebook, pre-Whatsupp și pre-silicoane, Botox & co.

Răspunsul meu la dilema lentilelor de contact albastre i-a mirat pe toți cunoscuții mei și a rămas până în ziua de azi expresia unei trăsături de caracter pe care nu pot s-o asimilez drept bună sau rea, ci doar… altfel. ,,Și dacă-mi pun lentile de contact și voi avea niște ochi de un albastru perfect, cum o să mă simt când cineva o să-mi facă un compliment?”, am întrebat eu, cu toată seriozitatea. ,,Ei, cum să te simți, o să te simți foarte bine”, mi-a răspuns cea mai bună prietenă de atunci, privindu-mă de parcă tocmai pusesem la îndoială unul dintre adevărurile fundamentale ale vieții. ,,Nu, o să mă simt prost”, am replicat eu, ,,O să mă simt îngrozitor pentru că voi ști că mă complimentează pentru ceva fals, ceva ce nu-mi aparține!”.

Prietena respectivă a rămas până în ziua de azi cu convingerea fermă că eu sunt o ciudată care nu va înțelege nicicând micile artificii nevinovate pe care natura le-a pus la dispoziția femeilor pentru a-și completa lipsurile native, iar eu mi-am păstrat opinia fermă că nu poți fi fericit cu o viață de împrumut, chiar și când tu ești personajul principal al acelei vieți. Tocmai de aceea, ori de câte ori am avut de făcut ședințe foto pentru reviste sau pentru diverse proiecte personale, am insistat ca toate semnele mele distinctive – alunițe, riduri de expresie, cute firești ale pielii – să rămână la locul lor. ,,Dar de ce nu vrei să te photoshopez un pic, o să arate mult mai bine în print?” era întrebarea invariabilă. ,,Da”, încuviințam eu, spre a nu răni orgoliul artistului cu pricina. ,,Doar că, vezi tu, mi-ar plăcea tare mult ca mama să mă recunoască atunci când mă vede în revistă!”.

Nu mă înțelegeți greșit: mă machiez pentru a-mi acoperi eventualele cearcăne după o noapte de scris, fac sport pentru a lupta împotriva tendinței native de îngrășare, încerc să mă îmbrac în haine care-mi flatează formele corpului, am purtat trei ani cel mai crunt aparat dentar pentru a-mi îndrepta surâsul, am încercat cam toate tratamentele care îmi promiteau o piele mai sănătoasă și mai hidratată și, în esență, tot ceea ce nu implica bisturie și alte obiecte ascuțite. Și, mai ales, tot ceea ce nu schimba în mod fundamental ceea ce sunt și felul în care arăt. Una e să îmbunătățești ceea ce ai, tonifiind o coapsă, îndreptând un dinte, mascând o pereche de cearcăne și alta e – pentru mine – să adaugi, să colorezi, să augmentezi, să micșorezi… și lista poate continua. Și, poate sună exagerat, dar de multe ori mă simt ciudat chiar și atunci când îmi îndrept părul în mod natural creț, iar oamenii încep să laude cât de bine îmi stă. Mă simt de parcă aș încerca să păcălesc pe cineva.

De ce scriu despre asta? Pentru că zilele trecute m-am gândit mai mult ca oricând la micile minciuni – așa-zis nevinovate – pe care le spunem și le facem (pentru că multe le trăim, nu le rostim) cu toții. Imaginile false pe care mulți încercăm să le construim despre noi-înșine. Așa-zisa omisiune cu care ne amăgim în speranța de a nu răni sentimentele cuiva. Minciuna ,,nevinovată” pe care o născocim din prostie gratuită, încercând să evităm ca oamenii dragi să aibă impresia (tot o născocire semi-paranoică de-a noastră!) că am făcut ceva greșit. Minciuna pe care o spunem pentru ca un om drag să nu-și facă griji, să nu fie împovărat sau să nu se supere pe noi, deși toate cele de mai sus ajung să ni se întâmple chiar nouă, tocmai pentru că, în loc să fim sinceri, liberi și senini, ajungem să fim niște mincinoși fără talent, împovărați de prostia gesturilor lor gratuite și chinuiți de vinovăția de nu a fi spus unele adevăruri care, odată rostite, ne-ar fi eliberat. Și pe noi, și pe cei de care le-am ascuns.

Nu sunt o bună mincinoasă și în multe momente ale vieții am glumit pe seama acestui ,,defect”: mă simt atât de vinovată și de răscolită de rarele ,,minciuni albe” pe care le-am rostit încât nici cel mai crunt adevăr nu se compară cu neliniștea interioară pe care mi-o dă simplul gând de a fi rostit ceva care nu era sută la sută real. Mai mult, ca un înotător prost, care încearcă să se țină la suprafața apei având pietre de moară legate de mâini și de picioare, mă agit atât de mult să-mi țin la suprafață minciunelele încât ajung să mă duc singură la fundul apei. Mi se pare atât de evident pentru toată lumea că am spus o minciună încât simt nevoia să elaborez niște complicații demne de o telenovelă și să mă simt tot mai prost cu fiecare nou eșafodaj pe care-l construiesc. Aș vrea să zic ,,din interese ascunse”, că parcă ar suna mai interesant, însă realitatea e mult mai dură: din prostie și din teama de a nu supăra, leza sau răni. Deși o minciună lasă întotdeauna răni adânci în cineva. Fie în cel care o spune, fie în cel care o ascultă, cel mai adesea în amândoi.

Cea mai amplă și facilă dintre toate minciunile pe care le practicăm zi de zi este identitatea noastră pe Facebook și, mărturisesc cu mâna pe inimă, azi e a treia oară în ultima jumătate de an când am impulsul sincer și acut de a apăsa pe butonul ,,DELETE” și a-mi șterge pentru totdeauna prezența din online-ul lui Mark Zuckerberg. Nu-i nimic personal, Mark, doar că mi-am dat seama, după ce ,,luna de miere” a împărtășirii de poze, gânduri și convingeri ferme a trecut – că timpul pe care îl pierd încercând să conving o mie, două mii sau 5.000 de prieteni virtuali că am dreptate în privința unui anumit lucru este tot o formă de minciună. Nu pornește de la un neadevăr, dar este o formă de a ține în mișcare mecanismul propriului orgoliu.

Nu-mi șterg contul (încă) pentru că am multe lucruri de împărtășit la care țin cu adevărat și la care am muncit suficient de mult încât să îmi doresc să le prezint lumii. Mă încântă încă gândul că fiecare dintre cei care intră pe Facebook într-o anumită zi pot face alegerea de a citi un lucru la care eu am muncit o oră, o zi sau o lună. Și, în special, pentru că în cea mai mare parte a acelor materiale nu e vorba despre mine, Diana Cosmin, ci despre niște oameni interesanți, majoritatea necunoscuți, despre care se vorbește prea puțin și care cel mai adesea nu au loc de ,,celebrități de mucava” în grilele televiziunilor și pe primele pagini ale ziarelor. Îmi e drag să împărtășesc poveștile de succes ale altora, dar nu mai sunt dispusă să-mi împărtășesc istoria propriilor zile, luni și ani. Și nu, nu e o formă de egoism, e pur și simplu libertate.

Da, mi-am pierdut elanul împărtășirii propriei vieți, un lucru care, dincolo de orgolii, realizez acum că era un semn acut de singurătate, manifestată printr-un șirag de share-uri, like-uri și check-in-uri.  Toate erau reale, dar vorbeau despre viața iritant de fericită a unei persoane care se simțea uneori nespus de nefericită. Vinerea trecută, la ziua unui prieten, m-am gândit, preț de două secunde, să-mi dau check-in în clubul în care mă aflam, din simplul motiv că nu mai pășisem într-un asemenea local de câțiva ani buni și gândul mă amuza. După care m-a bufnit instantaneu râsul, ca de o prostie supremă: ,,De ce aș vrea să fac așa ceva?”. Pe cine ajută, ce sens are? Nu îmi îmbogățește cu nimic experiența, nu mă face mai fericită, doar mă face să mă simt mai expusă. Acesta e, până la urmă, secretul: când ești cu adevărat fericit, nu mai contează ce, cum și unde etalezi. Contează doar unde și cu cine îți trăiești fericirile. Și nici n-ai nevoie să știe nimeni altcineva în afară de tine.

În fiecare zi, în newsfeed-ul meu apar notificări de la prieteni, colegi, oameni, cunoștiințe, personaje. Unele mă fac să zâmbesc, altele îmi trezesc impulsul de a da like la câte un lucru frumos care i s-a întâmplat respectivului, multe îmi trezesc dorința acută de a-i dărui persoanei un DEX și un dicționar ortografic, ortoepic și de punctuație, altele mă fac să ridic din sprâncene și să mă întreb de ce, Doamne iartă-mă, ar vrea cineva să împărtășească așa ceva. Și, în ultima vreme mai mult ca oricând, mă fascinează măștile. Încerc să văd prin ele, să le ridic ușor, să arunc măcar o privire fugară persoanei care se află sub toate acele straturi. Să întrezăresc golul dincolo de ploaia de check-in-uri și de fotografii postate din oră-n oră. De multe ori, de cele mai multe ori, el – golul – este acolo.

Dacă în fiecare dimineață deschideți calculatorul sau telefonul cu gândul de a mai adăuga o cărămidă la construcția imaginii voastre virtuale, acceptați un sfat de la o ,,internaută” veterană și vindecată: nu vă mai străduiți atât de mult. Oamenii care se întâlnesc cu voi pe stradă vor ști că nu arătați ca în poza perfect retușată de la profil, că nu vă petreceți toate zilele prin cafenelele de fițe ale capitalei și că nu arătați 24/7 precum coperta unei reviste glossy. Că buclele nu vi se unduiesc în bătaia vântului fără ventilatorul din studioul fotografului care v-a pozat și că viețile voastre nu sunt nici pe departe perfecte. Nicio viață nu e perfectă.

A spune mereu adevărul –  fără amendamente, fără alineate, fără steluțe și note de subsol – vă va face să vă simțiți mai puternici, mai valoroși și mai demni de admirație decât caricatura de personalitate care vă iese din toate broderiile de minciuni involuntare sau voluntare. Dacă sunt mari și grave, vă compătimesc. Dacă sunt mărunte și aparent neînsemnate, am o veste proastă: nicio minciună nu e neînsemnată. Chiar și cea mai stupidă și nesemnificativă dintre ele poate ajunge să facă la fel de mult rău precum o grenadă uitată într-un lan de grâu, de care ajunge să se împiedice un nevinovat la mulți ani după ce războiul s-a terminat. Te poate sfârteca în bucăți.

Cum vă simțiți în acest moment? Dacă simțiți, fără să vă puteți explica de ce, că viața voastră are nevoie de o schimbare, că sunt prea multe lucruri care nu vă convin, că sunteți trist fără motiv și că afară e prea mohorât ca să puteți zâmbi, faceți acum și aici o schimbare ale cărei efecte le veți putea simți, garantat, încă din prima clipă: nu vă mai mințiți pe voi și nu mai mințiți pe nimeni. Chit că asta înseamnă să-i ștergeți din lista de Facebook pe oamenii cu care nu vreți să mai aveți de-a face, să-i spuneți colegei de birou că v-a supărat cu ceva, să puneți punct tuturor lucrurilor începute și pe care nu aveți chef să le mai terminați pentru că nu mai credeți în ele, să refuzați un prânz cu un om a cărui prezență nu vă face plăcere, să nu cosmetizați nimic din încercarea de a ,,nu părea”, ,,a nu lăsa impresia”, ,,a nu apărea în ochii celorlalți drept…”.Credeți-mă, e mai bine să fii slab, timid, nesăbuit sau inconștient decât să apari ca un biet mincinos.De ei e plin Facebook-ul și e plină lumea…

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii