Cautare




, Contributor

Specialist în comunicare și marketing. Analizează universul consumatorilor pornind de la insight-uri din studii sociologice, psihologice și antropologice.

Lifestyle |
|

De ce avem nevoie de „rădăcini”, azi, mai mult ca oricând

Tu ai idee cum îi chema pe străbunicii tăi? Te-ai întrebat vreodată de la care din ei ai moștenit culoarea ochilor prin care vezi azi lumea? Ți-a povestit cineva de pe ce meleaguri au venit, cu ce meșteșuguri și-au câștigat pâinea sau prin ce războaie au luptat în tinerețile lor? Le-ai mulțumit vreodată, în inima ta? Studiem ani de zile istoria poporului din care facem parte, dar istoria familiei în care ne-am născut o studiem foarte puțin...
Olivia_Petre

Un vechi proverb mexican spune că fiecare om moare de trei ori. Prima dată, atunci când realizează că e muritor. A doua oară, atunci când moare fizic și este îngropat. Și ultima oară, atunci când cei vii îi pronunță pentru ultima dată numele. Răvășitoare pespectivă, ideea asta că viața noastră începe cu mult înainte de a ne fi născut și, într-un fel, se încheie la mult timp după.

Eu am aflat ieri că am cel puțin 50% origini grecești. Că cel de-al doilea prenume al meu, Iphigenia (care de-a lungul timpului mi-a adus tot felul de încurcături în acte, pentru că oamenii îl scriau mereu greșit), nu e deloc o întâmplare. Că, nu mai departe de două generații, un anume Iftimescu și-a schimbat numele în Iftimie și a devenit preot, iar, mai apoi, tatăl bunicului meu. Se pare că am mințit fără să vreau de fiecare dată când eram întrebată dacă am sânge elen sau dacă e doar un nume ales din pasiune pentru mitologia greacă. Și am mai aflat multe altele despre neamurile mele de sânge, bucățele de mici istorii pe care nu le-am bănuit și despre care nu am întrebat niciodată.

Dar cu ce te ajută să îți cunoști originile? Poate că în exterior nu se schimbă nimic. În interior însă se face brusc mai multă lumină. În „Cine simți că ești” se face mult mai multă culoare. Pentru că suntem povestea pe care ne-o spunem despre noi, nouă înșine și lumii întregi, iar povestea mea tocmai și-a schimbat începutul. Sau, mai bine zis, tocmai și l-a găsit. Cu gândul ăsta, mă apropii cu emoții noi de cutia din lemn cu poze mai vechi decât mine. Ochii îmi cad pe o imagine alb-negru, cu margini zimțate și îngălbenite, pe care disting cu greu semnătura: „Elena. Etate 16 ani. 1936”. Fata din fotografie are tenul închis și părul negru abanos, strâns într-o împletitură groasă. E atât de lung încât coada împletită îi ajunge dincolo de genunchi, aproape de marginea fotei. Avem aceeași formă a nasului. Același păr. Zâmbesc.

Complicitate și un strop de mândrie. Pare puternică… Oare îi semăn?

Mă întreb de ce nu am căutat niciodată mai multe despre familia mea, dincolo de bunicii pe care i-am mai prins în viață. Îmi plac atât de mult filmele biografice și abia acum înțeleg propria biografie. De ce nu ne oprim să vedem „De unde” și „Prin cine” am ajuns astăzi aici? De ce ne-am obișnuit să fim oameni fără trecut și investim atâta energie în a-i cunoaște pe alții în loc să îi descoperim mai întâi pe „ai noștri”?!

Probabil pentru că am uitat niște adevăruri simple:

În primul rând, istoria familiei ne dă rădăcini.

Și lecții de viață din care putem învăța.

Fiecare din noi e mai mult decât suma propriilor experiențe de viață, este rezultatul unui lung șir de alegeri și experiențe trăite de generațiile de dinainte, fără de care nu am fi existat. Am preluat din anatomia lor, din talentele lor, din greutățile și greșelile lor, din bucuriile și din victoriile trăite de ei. Suntem legați la nivel fizic și spiritual. De aceea, cu cât îi vom cunoaște mai bine, cu atât ne vom umple acea nevoie înnăscută de conectare cu universul. Cu atât vom putea da mai mult sens călătoriei noastre prin lumea largă. Iar azi, poate mai mult ca oricând, avem nevoie de rădăcini adânci. Doar suntem țara cu cei mai mulți emigranți din lume, după Siria!

În plus, în evoluția fiecărei familii există povești care merită împărtășite, povești de succes și povești dramatice. Din toate avem de învățat. Poveștile astea pot fi un antidot puternic pentru situațiile de viață cu care ne confruntăm azi. Putem găsi în ele inspirație sau modele de depășire a eșecurilor. Sau, dimpotrivă, exemple de „așa nu”.

Arborele genealogic ne ajută să conștientizăm puterea familiei noastre.

Ce simplu și frumos îi spun englezii, „Family Tree”! Cred că fiecare familie ar trebui să își alcătuiască propriul copac, ca să conștientizeze continuitatea și importanța legăturilor între membrii săi. Ar fi un cadou neprețuit de dat copiilor, explicându-le că ei sunt cea mai nouă rămurică din copacul pe care îl creștem împreună. Și gândindu-ne ce am vrea să povestească strănepoții noștri despre ramura care va purta, cândva, numele nostru.

În alte țări, lucrul acesta face parte din educație. Americanii, de exemplu, sărbătoresc luna octombrie ca „luna națională a istoriei de familie” și implică elevii în tot felul de activități pentru studierea originilor. Mi se pare o metodă bună pentru a înțelege că vechea cutie cu poze de familie nu e doar „o cutie cu amintiri”. E o parte din noi.

Mai mult, există o disciplină dedicată studierii istoriei de familie și a rolului pe care aceste legături îl au pentru psihologia indivizilor și a societății per ansamblu. Amy Harris, profesoară de „istorie a familiei” la Brigham Young University, numește acest tip de efort „conștiință genealogică”: acel demers de a cunoaște, înregistra, păstra și împărtăși istoricul înaintașilor cu generațiile viitoare. Ea vorbește despre „the need to remember” ca formă de conectare la înțelepciunea ancestrală de care vorbesc mai toate tradițiile lumii. Vă mai amintiți imnul lupilor din Cartea Junglei? „Pentru că puterea lupului e haita, iar puterea haitei e lupul”.

Studii confirmă și că înțelegerea „arborelui familiei” ne dă mai multă rezistență în fața vieții. Într-un articol pentru The New York Times, scriitorul Bruce Feiler explică importanța sa: „Cu cât copiii știu mai mult despre istoria familiei lor, cu atât este mai puternic sentimentul de control pe care ei îl dezvoltă asupra vieții, cu atât este mai mare respectul lor de sine și cu atât mai multă încredere au în ideea că familiile lor pot trece peste încercări, așa cum au făcut-o și înainte. Iar acest lucru s-a dovedit a fi cel mai bun predictor pentru sănătatea emoțională și fericirea copiilor”.

Ține de fiecare din noi să facem efortul de a realiza arborele familiei, dacă simțim această chemare. Oricine ar fi fost străbunicii noștri, merită să îi cunoaștem. Prin fotografii, prin scrisori, prin obiecte vechi sau prin discuții cu rudele pe care le mai avem. Toate ne pot vorbi despre drumul de dinapoia noastră.

Dacă înțelegem ce predispoziții genetice moștenim, ne putem îmbunătăți sănătatea și viața.

Atât dinspre mamă, cât și dinspre tată, moștenim trăsături fizice, dar și vulnerabilități. (Poate chiar și karmă.) E drept, nimănui nu îi place să vorbească despre bolile sau afecțiunile care i-au afectat rudele, dar poate ar fi bine să o facem. Putem descoperi predispoziții ereditare pe care azi le putem preveni sau ține sub control. Putem schimba tiparul de longevitate. Sau măcar putem încerca.

Nu în ultimul rând, putem să ne inspirăm din tradițiile care îi uneau pe strămoșii noștri în jurul mesei sau din ritualurile care îi adunau împreună la evenimente importante. Putem aduce în prezent o parte din moștenirea lor – printr-un fel de mâncare specific, transmis din mamă în fiică, printr-o muzică tradițională sau prin accente vestimentare specifice. Ca niște punți de legătură între ce a fost, ce este și ce va să fie. Ca un mod de a păstra un simț de apartenență foarte necesar familiilor de azi, atât de solicitate și atât de împrăștiate prin lume.

Îndrăzniți să călătoriți în trecut. Vă așteaptă acolo multe răspunsuri.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii