FacebookTwitterLinkedIn

Unul dintre lucrurile de dinainte de pandemie de care mi-e dor e să mă pierd în viețile celor pe care-i intervievez. Vorbesc de cei care sunt atât de generoși cu timpul și cu inima lor că sunt dispuși să și le pună pe masă. Deschid ușa, te poftesc înăuntru și încep să-ți arate ce înseamnă să fii în pielea lor. E ceva magic să poți asista la asta, să-ți ascuți simțurile cât poți de tare ca să cuprinzi cât mai multe din lucrurile pe care le trăiești în acel moment și apoi să încerci să le redai și pentru alții.

N-am mai fost pe teren de când cu coronavirusul. În principal, pentru că riscul mi s-a părut suficient de mare, atât pentru mine și familia mea, cât și pentru cei pe care i-aș intervieva. Am continuat să documentez însă fragmente de viață prin telefon și prin discuții pe internet. Nu-i același lucru, dar e ceva.

Despre asta e, în mare, jurnalismul narativ pentru mine.

Îmi dă ocazia să explorez o temă care mă face curioasă, mă provoacă să ies în lume și să descopăr oameni și lucruri noi, apoi să caut modalități să spun povestea și mai departe. Mă ajută să înțeleg mai bine lumea în care trăiesc, să-mi pun ordine în gânduri și să nu uit.

Când am fost mușcată de un câine maidanez pe străzile din București, am canalizat frustrarea în documentarea poveștii lui Bosquito, câinele acuzat că a ucis un om de afaceri japonez în centrul Capitalei. Se întâmplase cu doi ani înainte. A fost unul dintre primele mele articole narative. Am înțeles atunci nu doar că nu sunt singură, dar și că ajută să privești de la distanță absurdul care ne înconjoară.

Când am documentat lupta Simonei Halep cu sine, alături de Andreea Giuclea, colega mea de la DoR, mi s-a părut un privilegiu să pot explora alături de alții fascinația față de jocul și parcursul Simonei. Mi-am dat seama că unul dintre motivele pentru care o urmăresc e că m-am recunoscut în perfecționismul care o făcea – și o mai face uneori și azi – să nu-și accepte cu ușurință vreo greșeală.

Nu mai zic de privilegiul pe care mi l-a oferit Monica Boseff când m-a primit în adăpostul ei pentru victime ale traficului de persoane. Nu doar că m-a primit, dar m-a lăsat să mă întorc, să petrec timp acolo. Mi-a deschis ușa spre niște lumi la care nu aș fi avut acces altfel, ca să încerc să simt și să înțeleg cum e să fii abandonat și folosit de toată lumea, cât de greu e să ieși din cercul vicios al abuzurilor și totuși câtă forță avem noi, oamenii, în noi.

Nu cred că un articol narativ trebuie să fie neapărat lung sau documentarea să se întindă pe o perioadă îndelungată, deși de multe ori ajută să ai timpul și spațiul să spui o poveste așa. La modul cel mai simplu, jurnalismul narativ e despre oameni cărora li se întâmplă ceva. E o poveste adevărată despre persoane care întâmpină o problemă și încearcă să o rezolve. Ce faci ca jurnalist e să strângi detaliile care să te-ajute să spui cât mai bine această poveste, încercând să surprinzi ideea mai mare din spatele ei, cea care speri să-i ajute și pe alții să navigheze mai lin prin necunoscutele pe care le trăim.

Ani Sandu e editor și prezentator de știri la Europa FM, reporter colaborator la DoR. Și lector la Fundația Calea Victoriei unde susține Atelierul online de jurnalism narativ.