Ai terminat Facultatea de limbi străine. Cum ai virat către jurnalism, mai exact radio?
Am intrat prima dată în radio vara. Trebuia să fie ceva temporar. Dar radioul e un microb foarte puternic, care te fură imediat. E recomandat să mergi vara în radio. Toți redactorii sunt epuizați, nu știu cum să plece mai repede în vacanță și au nevoie de un trepăduș mic să facă treaba. E o lume nouă, care funcționează în fiecare zi altfel. Mie asta mi-a plăcut cel mai mult. Caracteristica principală a acestei meserii, care te face să rămâi, este că întâlnești mulți oameni, iar formatele nu sunt rigide, se schimbă. Eu fac foarte mult direct, iar acest tip de transmisiune este o ramă în care ai posibilitatea să te reinventezi. Nu e o muncă de rutină. Cu siguranță că are acea osatură destul de plicticoasă, care nu se vede la suprafață, dar experiența de zi cu zi e surprinzătoare și provocatoare.
Ți-ai păstrat aceeași fascinație de la început?
Nu. Nu cred că se poate. Sunt de părere că, la un moment dat, fascinația se mai și construiește. Ține de interviurile după care alergi, ține de felul în care vrei ca această lume să funcționeze, de cine vrei să fii. Poți să-ți aranjezi viața încât să fie destul de comodă sau poți face, în permanență, lucruri provocatoare. E greu să rămâi mereu fascinat ca la 20 de ani. Eu recunosc că am avut nevoie de ceva în plus și de aceea cred că a apărut scrisul. E o meserie care nu te tocește neapărat, altfel decât emoțional și psihologic, pentru că anduranța fiecăruia are o limită și consumă din tine profund. Gândește-te numai la faptul că ești tot timpul în vitrină. Ești exhibat, ești vulnerabil. Când ești în direct două ore, nimeni nu știe că te doare măseaua, că te-ai certat cu cineva sau că aștepți un rezultat de la un examen. Nimic din lucrurile astea nu trebuie să se vadă.
Ai învățat să păstrezi aceste aparențe?
Am învățat să păstrez o imagine audio egală pentru ascultător. Pe de altă parte, sunt adepta faptului că, de la un anumit punct, acest domeniu mizează pe om, pe vulnerabilitatea și umanitatea jurnalistului, mai mult decât pe acel tip de jurnalist care este un costum și atât. Literalmente, este o uniformă plantată la microfon, care mestecă niște cuvinte care nu-i aparțin. Jurnalistul din zilele noastre își asumă o opinie proprie, o intarsiază în tot melanjul pe care îl propune, justifică, prin interviul pe care îl realizează cu un invitat, de ce l-a adus în direct. Trebuie să recunoaștem că e o meserie care consumă foarte mult din tine și ascultătorii au, de luni până vineri, acces în mintea ta. Trebuie să te construiești în așa fel încât expunerea asta să nu devină mult prea invazivă. Câteodată reușesc, câteodată nu.
Cum îți alegi subiectele, invitații?
Eu fac o emisiune de actualitate. Acesta este criteriul principal. În rest, Orașul Vorbește este un spațiu în care mi-am dorit să stau de vorbă cu oameni interesanți, care aduc schimbare, care sunt recognoscibili, care au o anumită amprentă socială. Mă bucur când oamenii vin și-mi spun că au aflat de anumite lucruri de la emisiune. Nimic din ce rulează zilnic nu reușește să fie egal cu el însuși, dar mă bucur de toți oamenii pe care am reușit să-i aduc la microfon și pe care cred că i-am provocat să aibă dialoguri un pic altfel; îmi propun să trec de convenția interviului și să am o conversație cu interlocutorul, în care fiecare să fie real interesat de ceea ce spune celălalt.
Inviți la microfon mulți scriitori. Cum a început pasiunea ta pentru literatură?
Mama citea foarte mult. Mi-a citit mult când eram mică. Ca urmare, și eu am citit. Acesta este motorul, în general. Cei mai mulți copii citesc mimetic. Mi-a aduc aminte că, în anul întâi sau doi de facultate, una dintre profesoare ne-a întrebat ce vrem să ne facem. Răspunsurile au fost foarte eclectice. Iar ea ne-a spus că toți vom avea aceeași meserie pentru că pe diploma tuturor va scrie „filolog”. După care a continuat și ne-a spus că meseria noastră va fi cuvântul. Scris sau vorbit, în cazul meu. Nu ai cum să faci meseria asta fără să citești.
Povestește-mi, te rog, o întâlnire cu un scriitor care te-a marcat cel mai profund.
M-au marcat multe, mai ales cele cu scriitori mari. Un aspect greu, în cazul meu, a fost că multe dintre cele frumoase s-au întâmplat la telefon: Isabel Allende, Andrew Solomon, David Lodge, David Mitchell, Elizabeth Gilbert. E foarte greu când nu vezi ochii omului. Dar altfel, sunt mulți scriitori care mi-au plăcut: Evgheni Vodolazkin sau Sarah Perry, de curând. Un om foarte cald, deschis, tonic, în totală neconcordanță cu proza lui. O citești și ți-o imaginezi ca pe un personaj destul de formalist, chiar victorian. Dar, din contră, este un om exburant, prietenos, care râde mult.
Dar un interviu de care ți-a fost frică?
Mi-a fost foarte frică la primul interviu cu un scriitor mare, cu David Lodge, pentru că, de foarte puțin timp, fusese diagnosticat cu hipoacuzie. Mi-era teamă că nu mă va înțelege. Am făcut, de curând, interviu cu Ludmila Ulițkaia care, în primă fază, m-a intimidat foarte tare pentru că e un om care nu zâmbește mult și nu pare foarte comunicativ. În fapt, este de o căldură și de o generozitate care te cuceresc. Este recunoscătoare pentru fiecare cititor nou, iar asta este extraordinar la un asemenea nivel. Toate întâlnirile vin cu doza lor de emoție. Cred că în momentul în care îți pierzi complet emoțiile și privești lucrurile ca și cum ar fi un alt interviu pe care îl bifezi, se simte. Se simte ori de câte ori nu ești tu acolo.
Cum a intrat scrisul în viața ta?
Nu cred că a fost o chestie studiată sau construită. Am scris și gata. Întotdeauna când ai nevoie să faci ceva în plus, fie și dacă e vorba de croșetat, nu știu dacă mai întâi îți defalchezi motivația în toate ramurile ei; pur și simplu, te apuci. După aceea, vezi ce iese. La prima mea carte, nici nu am numit-o carte. Îi spuneam jucăria mea mentală. Era ceva ce simțeam nevoia să fac și care îmi crea o altă lume. La început, am scris foarte greu, din lipsă de timp. Nici acum nu stau mai bine. Este timp furat, mestecat pe repede înainte; în tot acest proces, încape și multă frustrare, pentru că sunt multe idei care îți vin și pe care le pierzi pentru că nu ai când să te ocupi de ele. Nu scriu regulat. Mi-aș dori, dar nu pot. Sunt un om cu serviciu și cu facturi de plătit. Imperativele vieții mele concrete sunt mult mai puternice decât ceea ce-mi place să fac. Nu pot să trăiesc din scris.
Ce-ți aduce scrisul în plus față de ceea ce-ți aduce jurnalismul?
Foarte bună întrebare. Îți aduce un spațiu al tău. Sunt identități pe care le manevrezi. Sunt situații pe care ți le imaginezi și care depind de tine. Cred că cel mai mult îți aduce acel simț al faptului că tu contezi. Întrebările pe care ți le pui sunt esențiale, sunt cele care fac acea lume să continue. Fiecare dintre noi ne simțim rotițe într-un mecanism. Fiecare mergem la serviciile noastre, unde întâlnim oameni la fel ca noi și fiecare știm că suntem înlocuibili. În lumea aceea, nu ești înlocuibil, iar asta îți dă un sens.
Cum s-a născut ultima ta carte, „Poveste pentru Maria”?
Dacă vrei, a fost cu mine, într-un fel, mereu. Probabil scrisul este maniera mea de a metaboliza existența. Cartea asta s-a născut pentru că am vrut să inventariez o bucată de existență, a mea și a fetiței mele. Am vrut ca acest lucru să fie foarte departe de arena aceasta perfectă, în care fiecare își expune relațiile. Când e vorba de relații, oamenii înfrumusețează foarte mult. Sunt ca pozele de profil cu multe filtre și, când trebuie să te întâlnești, în realitate, cu omul, îți dai seama că nu-l cunoști. Mă sperie această artificializare și, de asemenea, mi-am dorit ca fetiței mele să-i rămână o felie de memorie reală din partea mea.
La un moment dat, cred că și ea și-a dorit o asemenea carte. Copilul e întotdeauna gelos când vede că scrii, pentru că lumea ta nu mai este doar despre el. Sau nu mai este el în centrul lumii tale. Cred că a fost și o formă de a-i arăta că ea este în centrul lumii mele și atunci când scriu.
Cum o percepe fiica ta la acest moment?
Ca pe un cadou de care se bucură. În miezul ei cred că va intra când va fi puțin mai mare. E o carte pentru adulți, nu neapărat pentru părinți. Cu toții avem nevoie și de o parte ludică. Suntem toți foarte serioși. Și eu mă percep câteodată mult mai serioasă decât cred că sunt. Tocmai de asta, mi-am dat voie să scot o poveste la joacă.
Cineva mi-a spus astăzi că oamenii au foarte mult vitriol unul față de celălalt. Nu reușești să te definești pe tine decât ca diferență. Oamenii vorbesc despre copiii sau despre părinții lor doar în antiteză cu alții mai răi sau cu alte relații defecte. Eu nu cred că o mamă e rea dacă își culcă copiii fără povestea de noapte bună; poate a fost doar prea obosită în seara respectivă. Cartea asta este și despre a trăi experiența maternității fără toată vina care e la pachet. Vina există pentru că aceasta este relația în care vrei ca totul să meargă bine, cu orice preț. În forul tău interior, vrei să ieși bine în comparație cu alți părinți. Dar această presiune nu vine dinspre copil, ci din exterior. Copilul așteaptă căldură, prezență, iubire și sprijin în absolut orice situație.
Ce îți dorești cel mai mult să îi transmiți Mariei? Un lucru cu care să plece în viață.
Vai, ce întrebare grea! Știi ce mi se pare important să înțeleagă? Că trebuie să fie împăcată cu alegerile ei. Că nu trebuie să facă anumite lucruri ca să o facă fericită pe mama sau să ia decizii gândindu-se „mamei i-ar plăcea”. Mamei i-ar plăcea ca ea să trăiască o viață reală, care o reprezintă și în care să fie fericită. Iar mama va înțelege inclusiv momentele în care nu va reuși să fie atât de fericită, pentru că toți le avem. Mama nu vrea un cont perfect de Instagram. Vrea un copil fericit, care râde mult.
Cum e să fii iubită groaznic?
E groaznic și grozav. Mi-a plăcut mult acest intensificator, „te iubesc groaznic”; conține teamă și forță deopotrivă. E și un pic de dependență de ambele părți. Cred că vorbește de o iubire ca nicio alta. Toate iubirile dintre părinți și copii sunt ca nicio alta. Nu am să înțeleg niciodată oamenii care compară iubirea dintre copii cu cea dintre soți sau cu cea față de părinți sau prieteni. Nu au nicio legătură. O iubire groaznică este foarte greu definibilă. Eu cred în iubirile care nu sunt manufacturate; te și cerți, te și superi, îți ceri și scuze. Mai ales față de un copil. Cel mai puțin mi-aș dori ca între mine și fiica mea să existe distanță și tăceri. Prefer să mă cert până când remediem, decât să fie frig și crevasă între noi..
Cum e să o iubești mai groaznic decât o face ea?
E o realitate care trăiește cu tine tot timpul. Există și în carte un paragraf în care spun că trăiești cu inima pe afară. Nu e foarte simplu, dar nici foarte complicat. Trebuie să fii conștient că sunt vânătăi care nu se termină la tine în brațe, nu vei putea să alini toate lacrimile și, la un moment dat, va trebui să-i dai voie să facă propriile greșeli. Mi se pare un lucru foarte greu, dar cred că un părinte echilibrat va face și asta, chit că o să-l consume îngrozitor.
Ai reușit să găsești echilibrul între carieră, pasiuni și familie?
Nu. Asta cred că este tot o imagine pe care ne străduim prea mult să o transmitem. Când mergi mai bine într-o parte, mergi mai prost în alta și invers. Încerci, pe cât se poate, să compensezi astăzi ce nu ai făcut ieri; poate mâine o să fie un pic mai bine în sfera cealaltă. E un balet continuu în care mai și cazi. Mi se pare mult mai sănătos să-ți asumi lucrurile astea decât să pretinzi că trăiești vieți pe care nu le trăiești. Eu am dimineți în care mi-aș dori extraordinar de tare să nu fiu la serviciu.
Cum este să treci de partea cealaltă a baricadei și să vorbești despre tine?
E foarte greu. Am mai făcut asta de câteva ori și mi-am imaginat că, odată cu vârsta, devine mai ușor. Dar nu. E greu, e vulnerabilizant, e neobișnuit. Mai e ceva. Când faci interviul, ești în control. Tu ești cel care conduce discuția în direcția în care vrei, iar celălalt are libertatea să-ți răspundă după cum alege. Dar, în cazul de față, e o totală lipsă de control. E un spațiu exotic, cu care încerc să mă obișnuiesc și sunt foarte recunoscătoare celor care își fac timp să mă asculte.
