FacebookTwitterLinkedIn

Fie că au 1 an, fie că au 5 sau 15 ani, atunci când auzim „NU“ de la copiii noștri apar frustrarea, furia, neputința. Apar gânduri de soiul „Oare ce fac greșit de am așa un copil?!“, „Ce să-i fac să mă asculte, că nu mai pot!“ sau chiar „Alții cum de au copii așa ascultători?!“

Realitatea e că nu există copil care să nu spună NU măcar o dată și nu există părinte care să nu se confrunte cu refuzuri cel puțin o dată, la fel cum nu există copii „obraznici“, „încăpățânați“, „mai cu personalitate“ sau „răi“, așa cum mai aud în jur atunci când un copil nu cooperează.

Ce există, în schimb, este nevoia naturală, firească a copiilor de a se simți acceptați, văzuți, înțeleși, validați și încurajați să ia decizii, să facă alegeri. Acest lucru înseamnă că în spatele fiecărui refuz al copilului se află un mesaj. De fiecare dată când spune NU, copilul vrea să ne transmită ceva, nicidecum să ne enerveze sau să ne pună răbdarea la încercare.

De cele mai multe ori însă, în spatele unui refuz se află Nevoia de Control, de Autonomie, adică nevoia de a lua decizii, de a face alegeri, de a simți că ai control asupra propriei vieți și nu ești doar o marionetă căreia i se spune ce să facă, cum să se poarte, ce să mănânce sau cum să se îmbrace.

Așadar, în primul rând, indiferent de vârsta copilului, e important să nu dăm comenzi, pentru că asta doar sporește refuzurile.

De multe ori, nici nu ne dăm seama că facem acest lucru, însă un copil aude vreo 200 de comenzi pe zi, și nu doar acasă: „Îmbracă-te!“, „Spală-te pe mâini și hai la masă!“, „Ți-am spus să îți pui hainele în dulap!“, „Să mă suni când ajungi la Andreea acasă.“, „Pregătiți manualul de istorie!“, „Toată lumea ochii la tablă!“… și tot așa.

În tot acest val de comenzi, ce putem face, în schimb, este să le dăm de ales, să îi încurajăm să decidă ei, acolo unde pot singuri. De exemplu, dacă urmează să ieșiți afară la joacă, în loc să spui: „Îmbracă-te, pentru că trebuie să plecăm!“, ce poți spune este: „Urmează să ieșim. Ce vrei să pui pe tine: acest pulover sau jacheta asta? Ai vrea să îți pui șapca verde sau pe cea cu minioni?“ și tot așa. Sau, dacă copilul e puțin mai mare, putem spune: „Urmează să cumpărăm rechizite. Ai vrea la mall sau preferi să găsim un site și să comandăm online împreună? Vrei un rucsac simplu sau cu un personaj preferat?“

Acest lucru nu doar că îi lasă copilului spațiu de decizie, dar și previne ocazia de a spune „Nu vreau să mă îmbrac!“ sau „Nu vreau ghiozdanul acela!“

Atunci când un copil e încurajat să decidă și să gândească pentru el, i se dă ocazia să planteze semințe de înțelepciune. Mai exact, în timp, va ști să aleagă ce e mai bine pentru el atunci când anturajul va spune: „Hai să fumăm!“, „Hai să râdem de Ionuț!“ sau „Hai să chiulim.“ Adică va ajunge în punctul în care cuvântul „NU“ va fi unul de dorit și va face diferența dintre ce e corect și ce nu.

În al doilea rând, nu ne enervăm dacă copilul refuză să facă ce e rugat.

De la nervi până la amenințări, ridicat de ton sau pedepse și recompense este doar un pas. Problema e că toate aceste mecanisme, pe termen lung, fac rău relației părinte-copil, scad stima de sine a copilului și încrederea că poate să decidă ce e mai bine pentru el. În plus, pedepsele și mita pot duce la obediență, la rebeliune sau la iresponsabilite, adică exact opusul a ceea ce un părinte dorește pentru copilul său. Mai exact, dacă un copil face ceva din frică sau pentru că știe că va primi „ceva bun“, mai târziu, în absența acestor metode greșite, el nu se va mai simți motivat să facă acel lucru: nu va mai ridica hârtia de pe jos, dacă nu e nimeni să îl certe, nu va mai avea grijă să nu consume substanțe care îi fac rău, dacă nu e nimeni să îl pedepsească, nu va mai simți motivație să învețe pentru un examen sau să devină din ce în ce mai bun într-un domeniu, dacă nu există o recompensă imediată.

Prin folosirea acestor metode, apare și neîncrederea în părinte. Dacă un copil este certat pentru orice lucru, el nu va mai dori să se arate vulnerabil sau să se deschidă către părinte atunci când are o problemă sau suferă. Și e cu atât mai greu să comunici cu un viitor preadolescent sau adolescent care și-a pierdut încrederea că este iubit și acceptat așa cum este, deci e mai greu să îi obții și cooperarea pe fondul acestei neîncrederi.

În al treilea rând, și poate cel mai la îndemână, dar și cel mai valoros lucru pe care orice părinte îl poate face, este să folosească empatia.

Să fim acolo cu blândețe și fermitate, dar cu glas cald, chiar și atunci când, în mod natural, ne vine să explodăm de nervi. Dacă înțelegem că în spatele oricărui comportament, al oricărui refuz se află o nevoie neîmplinită și acceptăm că MAI ALES în astfel de momente copiii au nevoie să le fim sprijin și ghid, lucrurile devin, treptat, mai simple.

Și copilul de 2 ani care nu vrea să se încalțe cu cizme, și vrea sandale, deși afară plouă, dar și preadolescentul care se uită în ochii tăi și spune „Nu vreau să pun telefonul jos, mai vreau un nivel!“ au nevoie, în egală măsură, să coborâm glasul și chiar corpul la nivelul lor și să le spunem: „Înțeleg că vrei să îți pui sandalele. Știu că îți plac tare“ sau „Văd că îți place jocul acela. Te cred că mai vrei să joci un nivel!“. În momentul în care un copil se simte ascultat și vede că i se vorbește de la același nivel și nu cu superioritate sau agresivitate, el este mai dispus să coopereze și luptele de putere dispar.

Un lucru important de care să ținem seama, mai ales atunci când vorbim despre copii puțin mai mari, este că în spatele refuzurilor se pot afla teama, rușinea, dorul sau, așa cum spuneam mai sus, neîncrederea, frica de a fi judecat.

Iată de ce empatia este crucială, pentru că ne arată dispuși să ascultăm probleme, frici și frustrări și le oferă copiilor sentimentul că sunt înțeleși și că sunt în siguranță.

Să luăm ca exemplu situația în care copilul refuză să facă tema la matematică sau să exerseze la pian. Cei mai mulți părinți ar putea să vadă delăsare, lipsă de motivație sau de disciplină, însă în spate ar putea fi teama de eșec, de a se simți rușinat că nu știe să rezolve un exercițiu sau să citească o partitură sau chiar un mesaj mai profund cum ar fi dorul de iubit sau iubită, dacă vorbim de copii mai mari, dor despre care nu se simt confortabil să vorbească, dar îi macină. Când un copil spune NU, e o invitație la dialog, nu la ceartă. Așa că ceea ce putem face este să privim refuzurile cu alți ochi și cu mai multă inimă, să punem limite clare, dar spuse cu blândețe și să nu uităm că în fiecare copil este un viitor adult care are nevoie să învețe să decidă ce e mai bine pentru el.

Un copil nu este mai cuminte dacă știe de frica părintelui, ci devine mai cooperant dacă se simte conectat, acceptat și înțeles. O relație bazată pe frică este o relație care riscă să se rupă la adolescență sau să devină superficială la maturitate.

Tocmai pentru că din ce în ce mai mulți părinți vor să știe cum pot avea atenția și ascultarea copiilor, fără să se mai ajungă la certuri, mită, pedepse și durere, Urania Cremene a creat programul All About Parenting.

Urania Cremene este mamă și expert în parenting și, împreună cu echipa ei, a demarat campania de educare „Educă azi, ca să nu vindeci mâine“.

E un proiect dedicat părinților cu copii de toate vârstele, care își doresc să crească copii cooperanți, disciplinați și responsabili, dar în același timp fericiți și de succes.

Prin această campanie, părinții au ocazia să afle informații despre cum pot crește și educa copiii fără pedepse și recompense, prin intermediul webinariilor gratuite care au loc online, în fiecare zi, de luni până duminică. (Mai multe detalii pe allaboutparenting.ro/EducaAzi)

Urania Cremene este mamă și, probabil, cel mai apreciat expert în Parenting din România. Este autoarea All About Parenting, primul program de parenting din țară și unica metodologie de parenting din lume dezvoltată pe baza celor mai noi cercetări în știința motivației, cum e Teoria Autodeterminării. În ultimii 5 ani, Urania Cremene și trainerii din echipa All About Parenting au organizat peste 2.000 de seminarii gratuite, conferințe si workshop-uri intensive la care au participat peste 250.000 de părinți din toată țara.