„I-a cumpărat soției lui un castel, iar mie soțul nici nu-mi mai ține minte ziua de naștere“. Am zâmbit, recunosc, auzind câteva șoapte sincer-impresionate în spatele meu, în timp ce intram, alături de un grup de jurnaliști din toată lumea, în casa lui Emmanuel Pénicaud. Termenul „casă“ este o precizare necesară, având în vedere că francezul locuiește aici din 2006, alături de soția sa, dar nu și suficientă, căminul soților Pénicaud fiind un castel medieval în toată regula, care domină cu înălțimile sale panorama satului Saint-Saturnin din regiunea franceză Auvergne, din centrul Hexagonului. „Știu că sună poetic să trăiești într-un castel“, îmi aruncă francezul un zâmbet de bunic aristocrat, „dar realitatea este că 200% din timpul, banii și energia noastră se duc către întreținerea acestui loc“.
Să fii, în secolul XXI, castelanul unui edificiu de acum opt sute de ani, asupra căruia nu doar timpul și-a lăsat amprenta, ci și o sumedenie de proprietari mai mult sau mai puțin puși pe înavuțire, nu este nicidecum treabă ușoară. Dar cu șapte ani în urmă, când Pénicaud – pe atunci „directeur général monde“ pentru departamentul de hărți și ghiduri al conglomeratului Michelin – a luat decizia de a renunța la toată viața lui pentru o aventură medievală, totul părea nespus de firesc și de frumos. Așa cum pare și acum, în ciuda greutăților, fiindcă pe măsură ce renovează câte o nouă porțiune din fortăreața de bazalt din secolul XIII, cei doi soți simt satisfacția extraordinară de a reînvia o bucată de istorie, ca și cum ai readuce pe drumul cel bun un prieten drag care a nimerit pe căi greșite.
După ce vor fi terminat cu renovarea interioară (mai lipsește podul), au în plan restaurarea grădinilor „à la française“ în stil renascentist, pentru ca edificiul să-și recapete în totalitate gloria de odinioară. La începuturile sale, trona asupra satului cu același nume, servind ca mijloc de intimidare a dușmanilor și resort de siguranță pentru săteni, însă urmărind firul poveștii din secolul al XIII-lea până în prezent, destinul castelului seamănă nespus de mult cu cel al unui nobil scăpătat, care pleacă din sferele înalte ale aristocrației și ajunge să cunoască agonia sărăciei.
După ce, în 1650, Ecaterina de Medici îl primește moștenire de la mama ei, regina îl lasă la rândul său moștenire fiicei sale, Marguerite de Valois. Odată cu Revoluția Franceză, soarta castelului se schimbă radical, el ajungând să fie, pe rând, naționalizat, vândut la licitație, revândut, apoi dezmbebrat și vândut pe bucăți (de la piatră până la țiglele de pe acoperiș). După mai bine de două sute de ani de agonie, este „salvat“ de două familii bogate din sat, care se unesc pentru a-l cumpăra, donându-l apoi măicuțelor din zonă, pentru crearea unui orfelinat. După ce și acesta este închis, la începutul secolului XX, castelul rămâne părăsit, dărăpănat și fără stăpân.
„Măicuțele au avut mare grijă de copiii de la orfelinat, dar niciun fel de grijă de castel“, rezumă Pénicaud. „Ceea ce, având în vedere vremurile în care au trăit, nu e deloc de condamnat“. Francezul a reușit să cumpere în cele din urmă castelul căutându-i pe urmașii celor două familii care îl donaseră măicuțelor și, din 2006 încoace, încearcă să refacă ceea ce se poate reface și să reconstituie din imaginație lucrurile din care nu a mai rămas absolut nicio urmă de-a lungul timpului.
Spiritul artistic și dragostea sa pentru frumos au și o justificare pe linie genealogică: strămoșii săi au fost, în secolul al XVII-lea, primii manufacturieri de email pentru scopuri comerciale, până atunci acest material fiind folosit exclusiv în lăcașuri de cult. Mai mult, pentru că micii producători nu obișnuiau să-și semneze creațiile, numele Pénicaud este prima semnătură care apare vreodată pe creațiile emailate. „Practic înainte de noi nu există nicio altă semnătură pe vreun produs din email“, zâmbește el. „Pénicaud este începutul“.
Pentru a-și susține pasiunea, francezul și soția sa își folosesc propriile economii de-o viață, dar și veniturile încasate prin închirierea celorlalte cinci camere ale castelului. Prețul începe de la 170 de euro pe noapte pentru două persoane, în apartamentul „Paul & Virginie“, și ajunge la 240 de euro pentru apartamentul de trei persoane „Ludovic al III-lea“ sau chiar la 280 de euro pentru apartamentul de 5 persoane botezat „Duchesse“. În ziua vizitei noastre, soții Pénicaud așteptau o familie din Canada, care rezervase pe internet apartamentul „Duchesse“ și ultimele pregătiri se aflau în toi.
Chiar și când nu au oaspeți însă, cei doi își petrec tot timpul în château, alături de motanul lor negru botezat „Henric al IV-lea“, fie desfășurând activitățile tipice ale oricărei gospodării, fie căutând să „cârpească“ și să rezolve pe ici-pe-colo problemele bătrânului castel. „Dacă nu stai într-o casă, nu poți s-o controlezi“, explică el. „Și atunci ajunge să te controleze ea pe tine“.
Vorbește dintr-o experiență îndelungată și costisitoare pe alocuri: dacă n-ar fi locuit tot timpul în castel, n-ar fi observat la timp unele probleme latente, cum ar fi prăbușirea lentă a hornurilor sau retezarea progresivă a stâlpilor din holul de intrare, pe care le-a surprins chiar înainte să provoace daune iremediabile. „Să zicem că sunt cel mai bun client al meșteșugarilor, pietrarilor și artizanilor din zonă“, face el haz de necaz. „Dar nu puteam rămâne indiferent la suferința acestui loc atât de greu încercat de-a lungul vremurilor“.
La 62 de ani, cât are în prezent, Pénicaud caută să lase cuiva castelul, o persoană care să fie, ceea ce el numește, „un om de bine și un proprietar de suflet“ pentru un loc care a trecut de-a lungul vremii de la patrimoniul regilor Franței până la uitare și abandon în cea mai neagră mizerie. Caută un proprietar care să înțeleagă această istorie, să nu se teamă să scoată bani din propriul buzunar ca să repare și să păstreze un crâmpei de istorie și, mai ales, care să investească în fiecare dintre aceste acțiuni și puțin suflet.
În aceeași seară a vizitei mele la castel, pregătindu-mă de îmbarcare în „naveta de scufundare magmatică“ din parcul de distracții Vulcania (aflat la câteva zeci de kilometri de Saint-Saturnin), am surpriza de a-l regăsi pe Emmanuel Pénicaud în stânga mea, la coada extrem de disciplinată de la intrare. În timp ce vorbim, jovial, despre castelul lui și despre oaspeții care tocmai i-au sosit din Canada, observ cum unul dintre cei doi domni aflați în spatele nostru devine, brusc, extrem de atent la conversația noastră.
Prinzând momentul oportun, mai exact când se dă undă verde intrării în „Magma Explorer III“, își face loc printre noi, timid, cu o carte de vizită în mână: „Mă scuzați, am auzit că aveți un castel. Și eu am un castel, tocmai l-am cumpărat. Mi-ar plăcea dacă am putea face schimb de experiență“. Am ieșit de la aventura mea vulcanică zâmbind larg, nu doar grație călătoriei virtuale la 3.000 de metri în craterul unui vulcan, ci datorită unei revelații simpatice prilejuite de situație în sine. Unde altundeva decât în Franța te-ai putea găsi în aceeași încăpere cu doi proprietari de castele veniți să petreacă o seară relaxată într-un parc de distracții?
