FacebookTwitterLinkedIn

Din salonul mare, pe dreapta, trec printr-un labirint de culoare până dau cu ochii de un spectacol în mijlocul căruia, la un birou din secolul XIX stă concentrată Ariadna Zeck, istoric de artă și doctor în științe, sub patronajul căreia stau bucuriile pe care le am în fața ochilor.

Ariadna emană frumusețe și înțelepciune prin fiecare gest pe care îl face. Îmi vorbește despre etică, estetică, despre opere de artă și pictori cu un aer care nu intimidează ci, dimpotrivă, invită la căutare. Am ales să vorbim despre restaurarea lucrărilor și despre acele elemente care fac din panotare o artă aparte.

PANOTÁRE s. f.  Modul de așezare a unor opere de artă, în cadrul unui salon expozițional.

Panotarea înseamnă un spectacol. De-a lungul anilor de când Ariadna este istoric de artă, în cele peste 28 de licitații pe care le-a coordonat până acum, a așezat, în povești, sute de tablouri. Singurul lucru regretabil este că mulți dintre cei care aduc tablourile în licitație sau în galerie nu au uzanța igienizării sau se confruntă cu teama de a nu le distruge.

AraArt_Ariadna_Zeck

„Țineți minte în My Fair Lady când Eliza Doolittle, interpretată de Audrey Hepburn șterge praful de pe tabouri cu un pămătuf extravagant? Ei bine, foarte puțini știu că praful de pe o lucrare se șterge cu un pămătuf din pene de struț, precum cel al Elizei. Orice fel de alt pămătuf lezează pictura“, explică ea.

Notez zâmbind și trec în revistă toate filmele lui Audrey Hepburn, în timp ce mă așez mai confortabil în scaun. „Eu nu recomand să stea o singură lucrare pe un perete. Personajele care cumpără artă au, de regulă, case generoase. O lucrare mică pusă pe un perete nud nici nu se vede“.

Așadar, o lucrare mică este dominată de culoarea peretelui și, chiar în cazul unei opere de mari dimensiuni, tabolurile rămân, prin excelență, elemente sociabile. O lucrare mică, oricât de prețioasă ar fi nu are ce să caute singură pe un perete. Aflu cu uimire și că, în Occident, unde tradiția este mult mai amplă în ceea ce privește colecțiile private, înrămarea, care înseamnă în fond punerea în evidența a unei imagini ca și panotarea, sunt meserii de sine stătătoare.

Ariadna a învățat tot ce știe despre panotare în Franța, acolo unde aceste așezări sunt spectaculoase. ◊În urmă cu 8 ani am fost la o retrospectivă Van Gogh la Budapesta. Ca să ajungi la Floarea Soarelui te plimbai printr-un labirint cu lumină rece așezată numai pe desene, ușor în beznă iar când intrai în sala unde era expusă Floarea Soarelui, aveai parte de o explozie de lumină. O scenografie foarte bine pusă la punct, care culegea emoții pe măsură“. Îmi dau seama că, în aceste cazuri, iubitorul de frumos este sedus fără echivoc. O panotare cu un singur tablou pe perete, „stearpă și cuminte“, nu este de dorit. „Lucrările trăiesc prin dialog cu celelalte, cu vecinătatea. Ca și oamenii în societate“. Așadar, o imagine se citește și se completează împreună cu celelalte. Dar și cu o ramă potrivită.

Ca și în cazul panotării, există reguli exacte și în procesul de înrămare, însă recomandările se fac în funcție de dominanta imaginii, toată atenția fiind concentrată pe personajul sau pe acțiunea principală.

Mă las furată de discursul Ariadnei și de coloritul cald, cu unduiri catifelate, de desenele-simfonie, de tușele largi și generoase, de liniile seducatoare ale câte unui nud. Sunt atentă la tot ce mi se povestește și în același timp fac parte dintr-un univers cu totul aparte. Visarea mi-e întreruptă atunci când Ariadna îmi arată câteva imagini din ceea ce a fost cea mai mare colecție a Bucureștilor din 1906, în muzeul Kalinderu. ◊Așa arătau colecțiile de secol XIX“, iar asta se traduce în pereți pavați cu opere de sus până jos, într-o ordine care emoționează și vorbește. Apoi, cu aceleași gesturi delicate (cei 20 de ani de pian își fac simțită prezența) mi se arată cea mai mare colecție din lume: Palazzo Doria Pamphilj, din Roma, în care observ fugitiv un perete întreg dedicat doar operelor lui Tizian.

În panotare, regula principală pare simplă: există un punct de interes și în jurul lui se construiește discursul. Cu atenție la poziționare. Un nud, spre exemplu, este o lucrare pentru spațiile intime, nu pentru living sau hol. „Oricât de valoroasă ar fi lucrarea, nu poți pune un nud deasupra șemineului. Grafica nu îmbracă decât pereții unor spații înguste, cum ar fi holul de intrare. Nu-ți ambientezi casa, nu o încălzești cu lucrări de grafică.“

Evident, lucrarea trebuie să trăiască prin mesajul pe care îl transmite. Și, contrar tuturor așteptărilor, se poate ca, lângă un mobilier minimalist, să respire o lucrare cu o ramă barocă. În acest fel, orice spațiu prinde formă, se încălzește. ◊Puneți o lampă de secol XIX pe un birou minimalist și să vedeți cum îl încălzește. Minimalismul nu înseamnă o monotonie perpetuă a intimității“. Ah, ce frumos!

IGIENIZÁRE, igienizări, s. f.  Acțiunea de a aplica un ansamblu de reguli și de măsuri pentru păstrarea sănătății.

„Fiecare lucrare care ajunge la noi intră într-un proces de igienizare. Se scoate praful, lemnul uneori este înlocuit, atât sașiul cât și rama“. Tot în acest punct al discuției aflu și că lemnul este extrem de periculos, dat fiind faptul că este poros și că suportă variații între echilibrul de umiditate și căldură. Evident, fenomenul de supraîncălzire al caselor dăunează la rândul lui operelor de artă, cu atât mai mult cu cât oamenii nu sunt învățați să umidifice corect încăperile. Există povești cu familii întregi îmbolnăvite de astm din cauza operelor netratate și neigienizate.

Am întrebat-o pe Ariadna ce înseamnă concret procesul de igienizare. După ce se stabilește autenticitatea, începe separarea ramei de lucrarea propriu-zisă și analiza celor două elemente în paralel.

Mai departe, există substanțe speciale de curățare și, exact ca în cazul demachierii, o lucrare poate necesita fie o „demachiere“ rapidă, fie una de profunzime. După curățare, urmează procesul de hidratare, operațiune aplicată până și pentru hârtie, pentru a nu deveni pergamentoasă. Toate aceste procedee trebuie făcute pentru a împiedica dezlipirile și chiar căderile masei picturale. Întâlnești extrem de multe astfel de cazuri când pregătești peste 160 de lucrări pentru o licitație.

O igienizare bună însă ține între 30 și 50 de ani, în funcție de substanțele care se folosesc. „Omul pleacă de aici cu o lucrare valabilă și sănătoasă. Acasă trebuie creat un micro-climat cu echilibrul perfect între umiditate și căldură, însă ăsta este deja un secret profesional“ îmi mărturisește zâmbind Ariadna.

O lume a secretelor, a culorilor care vibrează în același ritm cu bătăile inimii tale și respiră același aer cu cel al inspirației. O lume a frumuseții, pe care am descoperit-o într-o experiență care-mi doresc să se repete curând. Până atunci, nu-mi rămâne decât să mă umplu de frumosul interviului cu Ariadna Zeck și să-mi notez în agendă o viitoare vizită la AraArt.