„Locuiesc singură în Londra, dar familia mea este în Canada. Când țările europene au început să intre în carantină, am plecat la Toronto. Câteva zile mai târziu, Canada și-a închis granițele, iar Marea Britanie a intrat și ea în carantină. În loc să mă grăbesc să mă întorc în Marea Britanie, am decis să rămân împreună cu familia mea, gândindu-mă că situația nu va dura prea mult. Cinci săptămâni mai târziu, când devenea evident că lucrurile vor dura, nu am avut încotro și a trebuit să mă întorc în UK. Am sunat la Air Canada ca să-mi schimb biletul, dar opțiunile erau limitate întrucât din cele între 10 și 20 de zboruri zilnice Toronto – Londra mai rămăsese un singur zbor pe zi.
Nu mi-am făcut prea multe griji până când familia și prietenii au început să-mi spună că sunt îngrijorați pentru mine și că acest zbor nu li se pare deloc o idee bună. În ziua zborului nu m-am pregătit în vreun fel special. Soacra mea mi-a trimis o pungă cu mănuși de plastic, dar eu sunt ușor germofobă așa că de obicei am în bagaj un dezinfectant pentru mâini și șervețele antibacteriene.
Când am ajuns la aeroport, am fost șocată să văd cât de gol este. La Plecări erau listate patru zboruri. Șase sau șapte operatori mă așteptau la check-in, toți cu mănuși, câțiva purtând măști. Unul dintre ei a remarcat ce nebunie e că zborurile către toată Europa au fost anulate, mai puțin cele către Marea Britanie. Ajunsesem la controlul de securitate când mi-am dat submit seama că nu mai întâlnisem niciun pasager. Mi-am scanat tichetul de îmbarcare, am trecut prin detectorul de metale și am schimbat două vorbe cu ofițerul de la punctul de control despre bizara situație în care ne găseam.
În terminal nu era niciun magazin deschis. Prin sistemul de sonorizare se transmiteau permanent mesaje despre regulile de păstrare a distanței sociale, deși nu înțelegeam la ce se referă, de vreme ce singurii oameni pe care îi întâlnisem au fost cei de la check-in și de la controlul bagajelor.
În sala de așteptare erau doar cinci sau șase persoane care mâncau sau lucrau la laptop – în fine, un semn de viață. Mi-am verificat telefonul și am început să citesc ceva. Câteva minute mai târziu mi-am dat seama că oamenii din jurul meu nu erau pasageri ci angajați ai aeroportului aflați în pauză. În timp ce așteptam, s-a anunțat că, pentru siguranța pasagerilor și a echipajelor, la bordul avioanelor nu se servesc băuturi sau mâncare caldă – vom primi doar hrană preambalată.
Am urcat în avion împreună cu un alt pasager. Mi-am găsit locul și am numărat 10 oameni în tot avionul. Zburam cu un Boeing 777 care are capacitatea de a transporta 550 de persoane.
Însoțitorii de zbor, opt la număr, purtau toți mănuși; câțiva aveau măști și costume de protecție peste uniforme. Când o doamnă a tușit, stewardesa nu știa cum să facă să ajungă mai repede la ea ca să-i dea o mască, deși doamna i-a spus că suferă de astm.
Sistemul de entertainment funcționa, dar nu am primit pături sau perne, deși era un zbor de noapte. Masa a constat dintr-un sandviș, o prăjitură cu mere și o sticlă cu apă. Eu sufăr de boala celiacă și am uitat să verific dacă ce am mâncat era fără gluten. Așa că mi-am petrecut o bună parte a azborului, altfel foarte turbulent, ținând în brațe toaleta.
Cum primisem doar o sticlă de apă, m-am ridicat și m-am dus să cer încă una însoțitorilor de zbor. Una dintre tinere s-a ridicat, mi-a spus să rămân la locul meu și mi-a lăsat pe măsuță două sticle de apă pe care să le iau imediat ce ea se îndepărta.
Am ajuns la Heathrow cu o oră mai devreme și am fost debarcați la cea mai apropiată poartă de securitate.Nu era nimeni înaintea mea la trecerea prin porțile de Securitate iar bagajele au fost descărcate imediat. Mi-a luat mai mult să găsesc un Uber decât să cobor din avion și să ajung în parcare.
Am fost însă suprinsă să constat că nimeni nu m-a verficat când am aterizat în Londra. În Canada, orice persoană care intră în țară în această perioadă merge în carantină pentru 14 zile. Ți se iau adresa și numărul de telefon și organele de ordine fac verificări prin sondaj ca să vadă dacă oamenii respectă carantina. În Londra nici vorbă de așa ceva, dar m-am autoizolat în apartamentul meu pentru șapte zile, foarte recunoscătoare că am ajuns cu bine acasă.”
