Cautare




, Contributor

Scriu despre publicitate și media de 20 de ani. În 2013, am publicat cartea de interviuri „Primul an de publicitate”.

Opinii |
|

Cui i-e frică de branduri?

Avem mari rețineri să pronunțăm în public numele unui produs sau al unui serviciu. Când pronunțăm, ni se atrage atenția că facem „reclamă gratuită” sau „reclamă mascată”. Este o atenționare prostească.
Petre_Barbu.jpg

Am auzit la radio sau am văzut la televizor câteva știri de genul: „un incendiu a izbucnit la un hotel din stațiunea…” sau „a fost descoperită carne infestată la un supermarket din orașul…” S-a spus numele stațiunii sau al orașului (era chiar culmea să nu fie pomenit!), dar nu s-a precizat numele hotelului sau al supermarketului. De ce? Ca să nu le facem reclamă! – este cea mai la îndemână explicație a oamenilor de radio-TV, invocând legislația în audiovizual care, chipurile!, ar interzice pronunțarea pe post a numelui unui produs sau al unui serviciu comercial. (Am verificat, nu există așa ceva!)

Cred că este o chestiune de bun simț (și nu una care ține numai de profesionalism) să se spună numele acelui supermarket care are astfel de belele, pentru ca populația să știe, să fie informată. (Doar dacă supermarketul a plătit bani buni la televiziune sau la radio ca să nu-i pronunțe numele, să nu-i afacteze imaginea!) Astfel de precizări sunt necesare pentru că sunt în interesul consumatorilor, pentru informarea și protecția lor. Dar televiziunile noastre, se știe, nu dau doi bani pe grija față de telespectatori, important este să le iasă banul! (Vrei să nu apari pe post în situația de rahat în care ești?, vrei să nu șterg cu tine pe jos, ca o cârpă? Atunci marcă banul!)

Revin la scuza ipocrită: nu pronunțăm numele brandului pentru că îi facem reclamă și ne sancționează CNA! Într-o știre de interes public chestiunea „reclamei mascate” nu mai trebuie discutată. Pur și simplu, trebuie să știm ce hotel a luat foc, poate am făcut rezervare acolo!, trebuie să știm ce supermarket a fost găsit cu alimente ce pun în pericol viața oamenilor, ca să știm să-l ocolim, un timp. Sunt informații de bază pentru consumatorii de știri, pentru cetățeni.

CITEȘTE: IA-ȚI PASTILA, CU DRAG!

Sigur, nu am pretenția ca știrile sau dezbaterile să fie pline cu informații despre brandurile comerciale, astfel încât mass-media să se transforme într-un mall, într-un iarmaroc. Una este să spui pe post că „săpunul X este ieftin, este foarte bun și spală extraordinar” – asta chiar este o reclamă deșănțată! – și alta este să spui că firma Z, producătoare a săpunului X, este suspectată de DNA pentru evaziune fiscală. Oricum, în presa audiovizuală sunt destui „maeștrii” ai „publicității mascate”, adică realizatori de emisiuni care știu foarte bine să manevreze și să manipuleze „informația” în folosul propriului portofel. Dar asta este altă discuție!

Cum ar trebui oare să procedezi, dacă ți se ia un interviu la televiziune sau la radio, despre lansarea unui spectacol, a unei cărți, a unui disc, a unui produs cultural, care a fost sponsorizat de una sau mai multe firme sau branduri comerciale? Cum să procedezi? Să precizezi că, în calitate de producător sau editor, de artist, de regizor, ai beneficiat de ajutorul sponsorilor X și Y, pentru că ăsta-i adevărul!, fără aceștia nu realizai acel proiect? Să spui numele sponsorilor, ca apoi realizatorul să le taie la montaj, ori să-ți bată obrazul după interviu că ai făcut „reclamă gratuită”? Sau trebuie să te cenzurezi?

Această reținere arată că nu avem o așezare firească în lumea brandurilor. Orice brand nominalizat într-o adunare publică, într-o reuniune, forum sau ședință, într-un context cât se poate de firesc, este interpretat drept reclamă. Aha, ai un interes pentru acel brand! Aha, ai fost plătit ca să-l pomenești! Acuzele, suspiciunile și interpretările ating cote halucinante într-o lume speriată de branduri.

Aș recomanda spre lectură romanul „Omul de ianuarie” al scriitorului britanic David Mitchell, apărut la Editura Humanitas Fiction (2007), traducere de Mihnea Gafiţa. Un roman foarte bun. (N-are rost să povestesc aici subiectul și contextul acțiunii.) Romanul mustește pur și simplu de tot felul de branduri care fac parte din viața personajului principal. O să mi se atragă atenția că este o ficțiune și că brandurile au voie să se desfășoare cât poftesc în ficțiuni.

CITEȘTE: CĂDERE LIBERĂ

Din experiența mea de scriitor, am primit în urmă cu mulți ani un reproș din partea unui editor român că romanul meu conține prea multe branduri și că editura, publicându-mi cartea, le  face reclamă gratuită… Ce-ar fi trebuit să fac în acea situație? Să mă duc la fiecare brand în parte cu o ofertă de publicitate? Cu niște tarife-listă de publicitate și să mă rog de branduri, băgați niște bani că v-am pomenit în cartea mea și editorul nu vrea să vă facă reclamă gratuită! Absurd!

Sunt convins că englezului David Mitchell nu i s-a reproșat că a pomenit atât de multe branduri în romanul „Omul de ianuarie”. Sunt convins că nimeni nu l-a acuzat că a făcut „reclamă mascată”. Diferență de cultură, nu-i așa?

Până la urmă, invocarea unui brand ține de firescul și necesitatea contextului și dacă aceasta este justificată, atât în audiovizual, cât și în ficțiuni și în alte situații.

Nu cred că există încă o dezinvoltură în relația românilor cu brandurile. Deși, acestea trăiesc lângă noi, fac parte din viața noastră și ne-o influențează. Suntem în continuare crispați de această ipocrizei puternic înrădăcinată în minte: nu pronunțăm branduri ca să nu le facem reclamă! Acest lucru ține de nivelul scăzut al educației. Pentru că, la fel ca în alte domenii, sunt consumatori educați și consumatori mai puțin educați, mai deștepți sau mai proști. Dar toți suntem egali în fața brandurilor.

CITEȘTE: UN CAL, UN CAL, PR-UL MEU PENTRU UN CAL!

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii