Cu graţie, pe aripile vântului - Forbes.ro
Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Cu graţie, pe aripile vântului

Pe aripile vântului… nu, nu e titlul cunoscutului roman al lui Margaret Mitchell, doar consemnarea unei impresii banale, bune și mai puţin bune – toate trec. Se pierd și se înlocuiesc valori și mode.
Tatiana 2 - foto Cristina Nichitus Roncea.jpg

Citisem undeva, la Aurora Liiceanu, mi se pare, că rolul femeii active, care concurează bărbatul în asumare și iniţiativă întreprinzătoare, a făcut ca să piardă din feminitate, să-și rătăcească delicateţea, fragilitatea, armele ei ancestrale de seducţie. Nu e vorba despre acele arme care să facă din ea o neajutorată sau o femeie lipsită de independenţă, ci de cu totul altceva.

Îmi amintesc o scenă din filmul Gone with the wind, de care aminteam, și reflectez la distanţa dintre mentalitatea unei sudiste, dinaintea Războiului de Secesiune, când etalarea unei glezne fine, ce se insinua dintre faldurile rochiei, era un gest îndrăzneţ și decadenţa de azi, când expunerea corpului, cât mai dezgolit de haine și inhibiţii, „vinde“, din păcate, „ca imagine și ca produs“.

Eleganţa și stilul nu trebuie să abdice niciodată total de la pudoare și mister. Sunt sedusă iremediabil de frumuseţea veșmintelor, cum spune Villon: „Des dames du temps jadis“. Ele erau parte din atmosferă, erau eleganţa instinctivă, nu construită. Era o eleganţă complexă: vestimentară, verbală, gestuală și de atitudine. Hainele erau alese cu simţul nuanţelor și purtate cu nonșalanţa celei care nu pare conștientă de valoarea lor, de preţul mantoului de hermină, de preţiozitatea bijuteriilor, puţine, dar foarte bine alese.

Femei care păreau departe de „zgomotul și furia lumii“, cu o coafură impecabilă, aparent neglijentă, cu rochii diafane din voile Georgette, unde nuanţele alese erau ele însele bijuterii: gris-perle, rose-fané, culoarea absintului, verde-jad, cu pălării elegante, cu pantofi cu tocuri înalte.

Femeile cunoșteau bine seducţia senzorială a parfumurilor, alegerea bijuteriilor, din argint înainte de amiază, de aur, după-amiază, acel „discreet luxury“. Parfumurile erau alese în concordanţă nu doar cu personalităţile lor, ci, uneori, și cu atributele fizice. Îmi amintesc de Patou, care lansa la acea vreme celebrele parfumuri: Amour-Amour pentru blonde, Que Sais-Je pentru brunete și Adieu Sagesse pentru roșcate.

Patou era convins că blondele ar trebui să poarte esenţe florale, pentru a fi în armonie cu pielea lor, iar brunetele, arome mai intense, cu mosc sau ambră gri. Fascinant și avangardist pentru acea epocă este și faptul că în casa lui de modă a creat un „bar de parfumuri“, un bar cubist din crom, în spatele căruia exista un vânzător. Aici, clientele, les grandes dames, puteau savura un pahar de șampanie, după probe, în timp ce puteau testa cele mai noi arome ale casei, dar și combinând esenţe.

Îmi amintesc de pertinentele observaţii ale lui I.D. Suchianu în Vedetele filmului de odinioară, care spunea că „starurile erau glamour, intangibile, dar nu aspiraţionale. Azi, oamenii aspiră să fie vedete, vedetismul devenind ceva personal. E dorinţa de a trăi în lumina reflectoarelor, strident, opulent, de a lăsa lumea să pătrundă în fiecare colţ de viaţă, omul vrând să fie erou“. Și… nota bene! intuia viitorul, căci acum această tentaţie este și mai prezentă. Și mă întreb eu: erou tragic sau de comedie bufă?

Am apreciat întotdeauna șarmul discret, distincţia aristocratică, pe care le oferă naturaleţea, completată de mici accente sofisticate, aerul distant, dar complezent, lipsa dorinţei de a demonstra a acelor les dames d’antan.

Am fost uimită de the power of lingerie & lipstick a lui Elizabeth Taylor, purtând acea sleep-dress albă, în Butterfield 8, de coafura bob a lui Claudette Colbert, de baticurile din mătase, purtate pe cap de Jackie O, de bijuteriile în exces, o amprentă personală și curajoasă pentru acele vremuri, à la Nancy Cunard, de ochelarii avangardiști purtaţi de Peggy Guggenheim, de această pleiadă de femei puternice, care știau să meargă cu graţie, făcând echilibristică, uneori, prin societate.

Femeile, pe care le admir și care mă inspiră, nu au avut niciodată prea multe lucruri în comun, cu excepţia a două dintre acestea: aceea de a trezi emoţie și de avea un stil „mai mult decât perfect“, „mai mult decât personal“, punând creativity on the display.

Am găsit-o întotdeauna seducătoare pe Françoise Hardy, și nu doar eu. Nicolas Ghesquière spunea despre ea ca este „the very essence of French style“, Mick Jagger a fost sedus de ea, numind-o „the ideal woman“, Bob Dylan i-a dedicat un poem, ba chiar designerul Rei Kawakubo a fost inspirat de ea și muzica ei atunci când a ales numele brandului „Comme des Garçons“, iar Alexa Chung a spus că este muza sa.

Când spun femei seducătoare, printre primele nume, în minte îmi vine Dalida, cu rochiile sale strălucitoare, cu slăbiciunea ei excesivă, cu părul messy, gesturile senzuale, dansând lasciv pe Laissez-moi danser sau șoptind, alături de Alain Delon, Paroles, Paroles,  Jeanne Moreau în filmul Jules et Jim, un fel de dandy woman, păstrând puţin din registrul masculin al ţinutelor lui Marlene Dietrich sau de sofisticata Marisa Berenson, cu turbanele ei aurii, kaftanele brodate, cerceii haute-joaillerie, rochiile baby-doll sau rochiile lungi, cu paftale aurii și pietre, rochiile paietate, totul reflectând exotism, dar unul deloc la îndemâna celorlalţi, unic și irepetabil.

Anna Karina, breton, ochi de căprioară, ţinute tipic franţuzești și un aer proaspăt. Așa era Karina în anii ’60. S-a impus prin acest stil, devenind un fashion icon al anilor în care libertatea de exprimare era motorul care mișca arta, muzica, literatura. La polul opus, exhibiţionista Amanda Lear, a cărei feminitate etalată în videoclipul The Sphinx este greu de cuprins de un bărbat.

Deși îmbrăcată până la gât, cu voaletă și tocă, gesturile ei erotice, mișcările lascive, felul în care intenţionat, dar și aparent întâmplător își dezgolește piciorul, privirea lipsită de pudoare, capul dat pe spate reprezintă, pentru mine, cea mai puternică doză de senzualitate inoubliable. Nu are nimic din ceea ce înseamnă astăzi erotismul, tradus de evidenţe, ci nu de sugerări.

Cu aerul său masculin, amintind de stilul Birkin-esque, costumele sale sobre, părul necoafat, make-up-ul aproape inexistent, zâmbetul larg, privirea melancolico-contemplativă, dar nu lipsită de forţă, Caroline de Maigret este inspiraţia mea actuală.

CITEȘTE ȘI În intimitatea hotspot-urilor de altădată

Caroline provine dintr-o familie de renume, fiind nepoata ministrului Michel Poniatowski, fiica lui Bertrand de Maigret (vicepreședinte al Conseil de Paris) și a campioanei la nataţie Isabelle Poniatowski. Este muziciană și reputat manechin internaţional, apreciată de Mario Testino, cu un palmares bogat de defiles pentru case de modă celebre și imaginea multor branduri. Păstrează eleganţa, firescul, dar și preţiozitatea, pe care le emană aerul distant al femeilor de altădată, doar că într-o manieră actuală.

Susţin dialogul artistic, pe care îl poartă hainele simple, combinaţiile sofisticate și eleganţa, cu inteligenţa, emoţia, intuiţia și cultura, în acest modus communicatus feminin.

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii