Pe atunci se simțea o încetinire a ritmului, parcă timpul își rarefia consistența și parcă te pregăteai altfel să guști acea pace și bucurie a Nașterii Domnului. Parcă, îmi place să cred, se schimba raportul între dinamismul acțiunilor, alegerilor ce se desfășoară pe axa orizontală, și ceea ce înseamnă orientarea spre transcendență, spre verticalitate, spre aspirație, spre celebrarea cu liniște a acestor clipe. Și asta fără mobilizatorul: „Hai să pregătim! Hai să ne aprovizionăm! Să alegem cadouri!”
Toate aceste preocupări de bună tradiție, sărbătorești și agreabile nu întreceau măsura, nu situau consumerismul, exagerările și competiția de standard material, financiar pe primul loc. Pentru intervalul festiv erau alte priorități. Și mai era bucuria pentru lucrurile simple. Și cadourile, uneori doar simbolice, necostisitoare, alteori, cu eforturi se conturau cadouri substanțiale, care să bucure cu adevărat. Nici vorbă de selecția cadourilor din considerentul perplexității la primirea lor. Copiilor li se cultiva o altă abordare a valorilor. Nu telefonul de ultimă generație, nici hainele de brand și nici excursiile compensatorii pentru „strădaniile școlare” sunt acele bucurii ce dau memorabilitate unui Crăciun.
Știu, vremurile de azi reclamă să ții pasul cu colegii, copilul să nu rămână cu frustrarea că nu a primit ceva ce, poate pentru mulți părinți, înseamnă renunțare și privațiuni. Dar cadourile nu ar trebui să însemne competiție, ci indivualitate și autentic, ba chiar emoție, emoția aceea sinceră, ce face ca palmele să fie transpirate și grăbite să deschidă un pachet de sub brad… Emoția nu se demodează… E perenă, e vie, e mai importantă, în dezvoltarea unui copil, decât orice alt gadget.
În casă nu mai miroase a cozonac și sarmale, este mai mult decât desuet. Este chiar ceva de neimaginat. E timp, în schimb, pentru SPA, pentru masaje exotice, pentru așa-zisa relaxare prin procedee de înfrumusețare lungi și costisitoare, pentru comenzi on-line ce necesită ore inerte în fața tastelor… Dar nu e timp pentru a băga o friptură la cuptor, căci mai importante sunt perdelele și mobilierul de bucătărie, ca parte dintr-un muzeu. E timp pentru călătorii, unde căldura e o atracție, doar așa ne-am născut, într-o țară tropicală, iar frigul nu ne e ceva obișnuit. Dar nu e timp pentru vizita în provincie, la părinți sau, după caz, în sate, la bunici. Nu mai rămâne! Pur și simplu! Nu se mai pun mese întinse și nici tihnă pentru ele nu mai e. Nu se mai scot porțelanurile Rosenthal și nici șervetele lucrate manual, brodate fin, din poplin și nici argintăria, și nici cristalurile. Suntem minimaliști acum.
Noua esetică a prins, mimetismul fiind o clară caracteristică a acestui popor. Mesele au carafe cu apă cu fructe, brioșe din semințe, năprane, accente nordice, farfurii cu nimic, orez brun. Mesele pantagruelice (măcar o dată pe an) în bună tradiție gastronomică românească și balcanică, barocul bucatelor sunt so passé, deși puteau fi păstrate, dacă nu din alt motiv, măcar pentru a evoca admirativ arta culinară veche, căci era o artă în estetica diversă a preparatelor elaborate, cu diversitatea și opulența bine cunoscute. Nimic frugal, nimic încropit, nimic luat „să fie” de la market.
Apoi săptămâna dinaintea Crăciunului, în care femeile, indiferent de statut, împărțeau timpul la dispoziție între preocupările pentru frumusețe și ținute elegante cu pregătirea mesei festive, cu alegerea meniului, cu pregătirea tortului tradițional, cu decoratul bradului, cel verde, nu alb, nu gri, căci verdele are o simbolistică, însemnând perenitate.
Poate că postul anterior, o abstinență ritualică bine-venită, echilibra balanța lăcomiei gurmande de sărbătoare, ospățul de Crăciun era pe îndelete. Cinsteam, deopotrivă, bucatele neaoș dacice, pe cele din bucătăria fanariotă, greco-turcească și pe cele noi, occidentale, căci suntem nepărtinitori.
Așadar, începeam cu aperitive, spun cărțile vechi: rondele de babic, ghiudem, pastrame, icre, aspicuri, brânzeturi și țuică. Antreurile erau o amânare anticipativă a ceea ce avea să urmeze în cele câteva ore bune de degustat și de conversație. Gustările foarte condimentate stimulau apetitul. Apoi urmau sarmalele tradiționale, fripturile. Cu pauzele de rigoare, erau așteptate dulciurile franțuzești, nemțești sau orientale, după preferință: cataif și baclava, și plăcinte, și chou à la crème, stropite din plin cu vinuri dulci.
Îmi amintesc de Crăciunurile „de acasă”, din casa de pe 6 Martie, o casă modestă, fără stucaturi, dar cu vitralii, o casă în care sărbătorile se celebrau așa cum se păstrase tradiția. Bunica lucra pe atunci, mama la fel, străbunica fiind singura care era, întreaga zi, acasă, având grijă de mine. Și deși lucrau, nu exista teoria conform căreia oboseala ar trebui să oprească orice inițiativă gospodărească pentru pregătirea Sărbătorilor. Cozonacii stăteau în cuptor, până noaptea târziu, sarmalele se înfășurau printre picături, se făceau prăjituri și creme fierte, greu de preparat. Și ziua începea și nimeni nu se plângea.
Am învățat, trăind așa, că nu există bucurie fără efort, că suntem datori să cinstim tradițiile și sărbătoarea, că viața ar fi aridă fără aburi îmbietori în bucătărie, fără bradul kitchos verde, cu becuri și globuri colorate, că darurile trebuie să știi să le primești, că a oferi face parte din echilibrul și bunăstarea interioare, că a te plânge este doar o justificare a lipsei de participare…
Păstrez, și astăzi, aceleași valori, fără a considera că asta mă face să nu par modernă. Sunt mândră că am știut să păstrez o anume puritate și simplitate în trăiri, iar dacă am complicat lucruri, asta nu a răpit serenitatea sufletului meu de copil de provincie. Nu mi-am dorit nicio clipă să fiu emancipată, în sensul actual.
Și astăzi, în preajma Sărbătorilor, renunț la întâlnirile de cozerie, cu cafele și prăjituri, la evenimentele mondene, la tot ceea ce m-ar putea scoate din starea de dinainte, din acea febrilitate de a merge după mici cadouri și ambalaje, după drojdie și stafide, după cărnuri și lămâie, după brad parfumat… Și nu mă vait că spăl ferestre, că-mi ia timp să calc perdelele, că maioneza durează sau că acest mod de întoarcere la rădăcini m-ar putea face să fiu privită cu condescendență. Ah, uitam! Ascult și colinde, și folclor.
Fac toate astea cu bucurie, cu plăcere, cu gândul la bunica și străbunica.
