De când mă știu, am fost mama răniților, umărul ideal de plâns pentru orice suflet lovit de tristețe și fata bună, gata să ajute oricând, la orice oră. Nu din obligație, ci dintr-o sinceră vocație a bunăvoinței, pe principiul ,,Dacă pot să fac un bine, de ce să nu-l fac?”. Chiar dacă acel bine presupunea să sacrific o bucată, mai mare sau mai mică, din timpul meu și energia mea, și-așa drămuite la secundă.
Între timp, cu înțelepciunea care vine odată cu anii și cu inevitabilele dezamăgiri umane, am constatat că există o categorie aparte în agenda mea de telefon, a oamenilor care mă sună și mă caută doar când au o problemă, când vor ceva – de la un banal număr de telefon până la o întreagă strategie pentru noul lor proiect – sau când simt nevoia unei persoane la care să-și verse tot ce au pe suflet. Și care, într-o ironie perversă a sorții, tind să se și îmbufneze tacit pe mine dacă, după 98 de strigăte de ajutor ascultate, nu am putut fi pe fază și la al 99-lea. Așadar, cu toată bunăvoința pe care încă o am, am luat decizia să am grijă, poate pentru prima dată în viață și fără vinovății inutile, și de sufletul proprietate personală.
Multă vreme, recunosc, n-am putut spune nu. Prietenilor care aveau nevoie să-mi dau weekendul peste cap ca să-i ajut cu ceva, oamenilor care mă rugau cu cerul și pământul să-i susțin cu un anumit proiect sau cu o anumită idee, tuturor cunoștințelor care aveau nevoie să le învăț ceva, să le arăt, să le explic, să fac eu în locul lor dacă se poate. Și care, atunci când răspunsul este negativ, fac brusc trecerea de la făpturi neajutorate care-mi solicită smerit ajutorul la ,,sensibili” profund ofensați de refuzul meu. ,,Mda, dar am văzut că despre X ați scris, iar Y al meu s-ar fi potrivit și mai bine”. ,,Dar chiar nici în weekend nu ai timp?”. ,,Îmi trebuie neapărat acum”. ,,Și nu poți să-ți faci timp după program?”. ,,Eu cred că totuși putem găsi o cale”. Adică nu numai că răsari de nicăieri solicitându-mi să pun totul deoparte ca să te ajut, dar în momentul în care te refuz, politicos, începi să-ți dai și cu părerea despre ce pot sau nu pot să fac, reorganizându-mi programul după bunul tău plac. Minunat!
Dacă ar fi să-mi iau un model în viață, cu înțelepciunea de la 30 de ani, n-aș mai alege-o pe Amelie Poulain, eroina adolescenței mele, ci pe Meryl Streep în ,,Diavolul se îmbracă de la Prada”. Da, chiar pe ea, nu glumesc. Cea mai grea lecție, învățată ,,the hard way”, a fost că oamenii duri, fără multe sentimentalisme și fără obiceiul prost al mângâiatului pe creștet reușesc mai bine în viață și, cel mai important, sunt mult mai senini, relaxați și fericiți.
Ba chiar mai mult, tot printr-un mecanism pervers al vieții, sunt infinit mai respectați de către cei din jur. Faptul că am fost înțelegătoare, blândă și mereu gata să ajut nu m-a scutit de șușoteli de culise, bârfe ieftine și de tendința naturală a oamenilor de a-mi confunda amabilitatea cu disponibilitatea perpetuă la cheremul lor. Când am fost fermă și de neclintit în schimb, ba chiar ușor ,,scorpie”, nimeni n-a mișcat în front. Și, chiar dacă m-a întristat, mi-am învățat lecția. Egoismul nu este uneori decât o formă de protecție a propriei sănătăți fizice și mentale, două lucruri de care, apropos, nu va avea niciodată grijă altcineva în afară de tine.
Sigur, vor exista mereu oameni pentru care m-aș trezi în miez de noapte pentru a merge în capătul celălalt al țării, dar i-am ales pe sprânceană, ori mai bine zis s-au ales singuri și se știu prea bine. Pentru ceilalți, care nu știu decât să ceară și să ceară, scoțând capul în viața mea cu câte o solicitare după luni și ani în care nici nu mi-au dat bună ziua, nu mai am timp și energie de dat. Și nu, nici nu mă mai simt vinovată, în ciuda impertinenței cu care insistă uneori și a talentului extraordinar cu care încearcă să mă facă să mă simt prost, mizând pe bunul meu simț. Care, am învățat în sfârșit, nu trebuie niciodată confundat cu prostia.
