Cautare




, Editor Coordonator

Explorator. De vocație, om. De profesie, povestitor. www.georgianaciofoaia.ro

ForbesLife |
|

Cover story: Cristi Puiu, pictorul de filme

Există interviuri și există întâlniri. Iar o astfel de întâlnire, în care explorezi geografia interioară a unui om cunoscut și premiat în întreaga lume, te poate cadorisi cu o bucurie onestă. Anul acesta, la câteva luni după împlinirea a 50 de ani, Cristi Puiu ia loc alături de filmul său „Moartea domnului Lăzărescu“ pe locul 5 în topul celor mai bune filme ale secolului 21. Dar cine este Cristi Puiu și care este geografia sa interioară am descoperit de-a lungul unei zile, în atelierul său.
Puiu 2

Cristi Puiu a sosit punctual, chiar a doua zi după ce s-a întors din vacanța petrecută în Toscana, alături de familie. Relaxat, cu o sumedenie de albume de artă la subraț, a pregătit cu gesturi mărunte un soi de preambul al întâlnirii noastre: a preparat cafeaua, a dat drumul muzicii, toate cu gesturi firești, liniștite, cu răbdare.

„E greu cu plecatul, ca să plec de-acasă îmi este foarte greu. La întoarcere ne-am oprit a Viena, astea sunt de la muzeu de acolo“, îmi explică în timp ce desface din ambalaj cărțile pe care le-a adus cu el. Încet, începem să intrăm în dialog și îi arunc prima întrebare, care ne lasă pentru câteva momente suspendați într-o liniște totală: cine e Cristi Puiu acum, la 50 de ani?

Într-un final, răspunsul vine pe cât de neașteptat pentru mine, pe atât de nostalgic: „Habar n-am. Sunt foarte obosit, asta știu. Și aș vrea să mă întorc înapoi la pictură. Riscă să devină așa… un fel de banc prost, că durează și tocmai pentru că durează riscă să se transforme într-o fantasmă“. Ce-l oprește să se întoarcă în atelier? O sumedenie de lucruri și încă trei filme pe care își dorește să le facă, chiar dacă nu știe dacă va putea. Este conștient că rezultatul final are o vagă legătură cu ideea inițială, atunci când faci un film.

Cristi Puiu are, cum spunea Flaubert, „eleganță în răsucirea frazei“; știe ce să spună și cum să îți refuze un argument, cum să te contrazică, fără a te lipsi însă de o explicație. „Știu despre ce vor fi filmele astea trei, pentru că știu ce mă interesează, dar este foarte greu de captat. Există interesul, există grija, există dorința, dar trebuie să le captezi și puse împreună să nască… nici măcar filmul, dar premisa unui film. N-am fost un bun elev niciodată, nici un bun militar n-am fost, nu sunt un bun contabil. Nu sunt condus de reguli fixe și, din acest motiv, pusul împreună a unor elemente devine complicat. Îmi trebuie un soi de pace pentru a pune laolaltă toate elementele care vor compune premisa filmului. Există un scenariu pentru primul film din seria de trei, însă există niște probleme cu locația. În final, cu siguranță se va numi altfel, dar până îi găsesc nume, titlul de lucru este «La conac»“.

„Întotdeauna mi-am scris scenariile, iar de două ori le-am scris în colaborare: pentru «Marfa și banii» și «Moartea domnului Lăzărescu». Filmul n-are legătură cu scenariul. Oamenii care privesc de pe margine socotesc că filmul este punerea în scenă a unui scenariu. Nu-i așa. Sunt două lucruri distincte. Sigur că ele au legătură, dar nu una mai mare decât ar putea, știu eu, avea viața cu filmul, în general. Funcționează când vorbim despre industria producătoare de mașini, unde există un proiect, o structură de la care nu trebuie să te abați.“

Printre rememorările unor întâmplări petrecute la filmări, regizorul îmi spune că cel mai important lucru atunci când faci un film este racordarea ta la timpul prezent, cel puțin aceasta este prioritatea în viziunea sa. „Unii fac film așa cum alții fac cisterne sau ceasornice; în realitate, eu cred că absolut orice regizor de film este prins de filmul la care lucrează prin fel de fel de canale misterioase. Nu există rețete. În nimic. Noi vrem să credem că există pentru că astfel ne-am simplifica viața. Și nu numai asta, ci ne-ar salva. Adică am putea muri cu sentimentul că știm despre ce a fost viața. Și de aceea ne străduim să prindem în definiții, care mai de care mai abracadabrante, lucruri ce nu pot fi formulate.“

Citește și Marina Aristotel, artă și couture

La ce filme se uită românii și de ce? „Habar n-am la ce se uită românii, dar de fiecare dată când un român face un film despre fața întunecată a țării noastre, a acestui pavilion care se cheamă România, publicul din România face un pas înapoi, se protejează. Cred că există o mulțime de filme complet toxice care vorbesc, chipurile, despre fața întunecată a României, dar de fapt nu este, este de fapt o colorare a unei imagini pe care ei o au despre România, acești autori care sunt tentați de profilul acesta sumbru. Este imoral să-ți focusezi obiectivul doar pe versantul întunecat, ori asta nu există. Simplificarea aparține autorului.  Și atunci te întrebi de ce autorul vrea să vadă asta? Reacția noastră în viața reală este promptă când ne întâlnim cu un discurs nihilist, fatalist, sumbru. Și de multe ori acompaniată de un oarece dezgust, nu-ți place să fii în compania unui om care pictează realitatea în negru. Și atunci, mutatis mutandis, când ne întâlnim cu filme care ne pun în fața unor evenimente, povești care ne spun ceva despre și doar despre fața întunecată a lumii, avem o senzație de disconfort.“

Cristi Puiu nu se simte în niciun fel victimă a destinului, mărturisindu-mi că singurele griji nu sunt legate direct de el, ci de oamenii care îi sunt aproape, de cei pe care îi iubește. Subiectul iubirii este unul care poartă discuția noastră într-o zonă nouă, pe care regizorul o abordează asumat. „A crede că poți face orice este numai consecința unei educații șubrede. De fapt, nu ne pricepem la nimic sau la foarte puține. Și este ușor de observat cum oamenii care sunt stăpâni pe un domeniu nu se grăbesc să facă afirmații, să spună cum stau lucrurile. Cu cât ajungi să înțelegi mai mult dintr-un domeniu, cu atât ajungi să îți descoperi propriile limite. Iar acesta nu este un motiv de disperare. Lucrurile sunt așa și asta e. Eu sunt foarte confortabil cu asta. Dacă totul ar fi consecința unei serii de măsurători, a unei contabilizări, probabil aș fi disperat. Ce plictisitor!“

Acum două săptămâni, A.O. Scott clasa producția românească „Moarta domnului Lăzărescu“, a cărei regie o semnează Cristi Puiu, în topul celor mai bune filme ale secolului 21, cu un argument pe care îl voi cita așa cum l-am descoperit: „This movie is a harrowing and darkly humorous metaphysical fable disguised as a slice-of-life tragedy“. Ce părere are Cristi Puiu despre această realizare? E flatat, s-a bucurat, însă nu crede cu adevărat în topurile de niciun fel, deși înțelege nevoia unei astfel de clasificări, pentru că este vorba despre trezirea interesului asupra unui anumit subiect, ceea ce s-a întâmplat și în cazul filmului său. Publicul are nevoie și de aceste aspecte. Când vorbim despre artă, în general, și despre cinematografie, în particular, trebuie să imaginezi topuri. Se pun steluțe, se dau note filmelor, despre care Cristi Puiu consideră că sunt irelevante: „Fabricăm tot felul de ierarhii, pentru a simplifica lucrurile. Educația ne-o injectează“.

Citește și Celebrarea a 75 de ani din viața pictorului Ștefan Câlția

De la una la alta, ajungem să vorbim despre educație, fotografie și despre vernisajul care s-a întâmplat recent la Cluj, unde Cristi Puiu a expus o selecție de fotografii create pentru a se transforma în afișul filmului „Sieranevada“. Nu a ieșit la poze ca un turist japonez, era obligatoriu să găsească afișul filmului, iar la Cannes a ajuns cu trei variante de afiș. „Am pus deoparte foarte multe fotografii care m-au mișcat într-un fel foarte precis și am început să mă gândesc la o expoziție. Cum ar fi să adun o mână de fotografii și să le expun în același timp cu lansarea filmului în București? Nu am reușit, iar după lansarea filmului, m-a sunat Bogdan Dumitrache – uite că există această galerie Baril din Cluj, m-am întâlnit cu Sorin Neamțu, i-au plăcut fotografiile, apoi a curatoriat selecția mea și, în final, am ajuns să alegem împreună fotografiile pentru expoziție, care n-ar fi existat dacă nu aveam șansa să lucrez cu Gabriel Covaci, cel care m-a ajutat cu întregul proces tehnologic.“

În atelier, deasupra canapelei pe care stăm așezați sunt trei dintre aceste fotografii. Au aparența unor fotografii alb-negru, fiindcă însuși momentul acela al anului era unul destul de monocrom: pozele au fost făcute în ianuarie 2016, în aceeași perioadă, cu un an înainte s-a turnat filmul, a cărui acțiune se petrece în preajma unei zile de sâmbătă, 10 ianuarie. Așadar, când ninge în București și zăpada acoperă orașul, blocurile tind spre gri, singurele accente de culoare fiind mașinile sau panourile publicitare. Expoziția cuprinde 40 de fotografii, în timp ce în catalog se regăsesc 108, din totalul de 400-500 de fotografii distincte.

Cristi Puiu își împarte și viața, dar și munca cu soția lui. Cum se întâmplă? „E bine să nu amesteci lucrurile. E foarte complicat, pentru oricine funcționează așa, oamenii care lucrează ca noi înțeleg foarte bine: problemele de acasă le aduci la muncă, și invers. Noi suntem expresia libertății din decembrie. Nu doar eu și Anca, ci noi toți, cei care s-au apucat să facă business în familie, după ’90.“

Bucuriile lui Cristi Puiu sunt multe, însă protagoniste sunt fetele sale: Smaranda (23 ani), Ileana (18 ani) și micuța Zoe (6 ani). Surprinzător sau nu, adoră să gătească. „Îmi place foarte mult să gătesc. De vreo 20 de ani gătesc și îmi place, mă bucur. Absolut oricine ar trebui să gătească, o spun cu maximă responsabilitate; oamenii habar nu au ce pierd. Ar trebui să fie cursuri de gătit în școli“, îmi spune zâmbind și discuția capătă parfum de cozonaci, salată de vinete sau cușcuș condimentat cu scorțișoară.

Acesta este un fragment din Cover Story-ul ediției de iulie-august a Forbes Life. Interviul integral poate fi citit în numărul 61 al publicației.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii