În aprilie 1906, Enrico Caruso se afla în turneu în San Francisco. Cutremurul care a devastat orașul l-a surprins pe tenor în apartamentul său de la Hotelul Palace. Îngrozit, Caruso a luat o fotografie cu autograful președintelui Roosevelt și a ieșit pe străzi. A fugit până la hotelul St. Francis, unde s-a oprit să-și tragă sufletul și să servească micul dejun. A lăsat 2,5 dolari bacșiș și a jurat să nu mai calce în veci în San Francisco.
Lui Enrico Caruso i-a plăcut viața. I-a plăcut să mănânce și să se îmbrace bine, i-au plăcut țigările egiptene, jocurile de cărți și conversațiile animate. Era extrem de superstițios și purta asupra sa tot soiul de amulete, inclusiv când se afla pe scenă. De-a lungul anilor, a colecționat monede, timbre rare și ceasuri. Se îndrăgostea ușor și iubea cu pasiune. A întreținut o bogată corespondență cu femeile pe care le-a iubit și a avut grijă ca epistolele să rămână departe de ochii curioșilor multă vreme după moartea sa.
Născut în Napoli în 1873, într-o familie modestă, Enrico a lucrat ca ucenic mecanic alături de tatăl său, de la vârsta de zece ani. Se spune că familia Caruso ar fi avut 21 de copii, dintre care doar trei ar fi apucat vârsta adultă. Însuși Caruso i-a spus acest lucru soției sale, Dorohty Park Benjamin, care l-a consemnat în cartea ei de memorii. Însă, potrivit biografilor și documentelor găsite, familia Caruso a avut șapte copii.
Cum lui Enrico îi plăcea să cânte, a început să susțină mici spectacole, cu cântece din folclorul napolitan, în baruri și cafenele. Vocea lui bogată și versatilă, căreia i se adăuga pasiunea pe care Caruso o punea în arta lui a făcut ca tenorul să fie adorat în lumea întreagă: a debutat în operă în 1895, la Teatro Nuovo din Napoli. A urmat La Scala din Milano, în 1900, cu rolul Rodolfo din „Boema” lui Puccini, sub bagheta dirijorului Arturo Toscanini, după care a concertat la Varșovia, Buenos Aires, Monte Carlo și a susținut două spectacole la Teatrul Bolșoi din Moscova și la San Petersburg, în fața familiei Țarului și a curții imperiale a Rusiei.
Enrico Caruso a cântat la Covent Garden în Londra în opt stagiuni, din 1902 până în 1914, și la Metropolitan Opera din New York, unde a susținut 17 premiere și peste 850 de reprezentații – un record doborât de Plácido Domingo la începutul anilor 2000.
Caruso a avut norocul de a evolua odată cu gramofonul. Sutele de înregistrări l-au făcut popular în lumea întreagă, cel mai adesea în rândul unor oameni care nu au avut niciodată ocazia să-l vadă pe viu pe scenă. Aria „Vesti la giubba” din „I Pagliacci” (1902), în interpretarea lui Caruso, a devenit primul disc vândut într-un milion de exemplare.
După Primul Război Mondial, Caruso a mers în turneu în Argentina, Brazilia, Uruguay și Mexic. În 1920, era plătit cu 10.000 de dolari pe noapte (aproximativ 130.000 de dolari la paritatea de azi) ca să cânte în Havana.
Considerat primul superstar al operei, Caruso a avut o viață personală la fel de tumultuoasă ca unele spectacole în care juca. A avut doi copii cu cântăreața Ada Giachetti, după care a avut o relație cu sora acesteia, Rina, și în cele din urmă s-a căsătorit,în 1918, cu Dorothy Park Benjamin, o moștenitoare americană bogată. Caruso a murit trei ani mai târziu, de pleurezie, la 48 de ani. La cererea regelui italian Victor Emmanuel al III-lea, lui Caruso i-au fost organizate funeralii la Basilica di San Francesco di Paola din Napoli, o onoare rezervată până atunci doar capetelor încoronate.
Casa de licitații Christie’s vinde într-o licitație privată o arhivă uriașă cu documente private care i-au aparținut marelui tenor. Este vorba despre 282 de scrisori și telegrame trimise de Caruso și 432 de epistole care i-au fost adresate cântărețului. „Aceste scrisori spun o poveste captivantă”, declară Thomas Venning, șeful departamentului Cărți și manuscrise la Christie’s. „Ne introduc în mintea lui Caruso pe măsură ce acesta evoluează de la un tenor de provincie la cel mai faimos cântăreț al lumii și, în același timp, ne oferă punctul de vedere al apropiaților lui, de cei prinși în acest vârtej uman care a fost Caruso”.
În mai 1921, cu trei luni înainte să se stingă și înaintea ultimului voiaj în America, Enrico Caruso i-a încredințat arhiva scoasă acum la licitație bunului său prieten Antonino Perrone, căruia i-a cerut s-o țină departe de ochii lumii. Perrone s-a achitat atât de bine de această sarcină, încât documentele au rămas necunoscute pentru biografii lui Caruso, ba chiar și pentru fiul acestuia, Enrico Jr., care a scris cartea Enrico Caruso: My Father and My Family.
Arhiva a fost dezvăluită pentru prima dată în 2014, când a fost scoasă la licitație tot de casa Christie’s. Acum, în anul în care comemorăm centenarul morții lui Caruso, scrisorile își caută un nou păstrător.
Foto Christie’s Images Ltd., Bain News Service, Library of Congress
