Cautare




, Contributor

Sfatul specialistului |
|

Copilul interior, exercițiu de reflecție pentru părinți

Dacă ne-am imagina toate ideile despre parenting adunându-se la un loc, probabil că am ajunge să vedem în mintea noastră un nor pestriț, în culori disonante. Din interiorul său ceața ne-ar împiedica să discernem: E bine să accept orice comportament din partea copilului? Exagerez, oare, cu limitele? Când știu că adopt o atitudine potrivită față de el? Cum știu că nevoile lui sunt îndeplinite?
shutterstock_725792986

Experiența de a fi părinte este o ecuație cu multe necunoscute: odată cu venirea pe lume a unui copil se naște și un nou rol în viața adultului: unul pentru care nu există suficient de multă pregătire. Contrar aparențelor, există și o parte bună: călătoria descoperirii relației. Se întâmplă de multe ori ca, odată cu apariția copilului, adulții să înceteze să se raporteze la ei înșiși. Cu aceste rânduri mi-am propus să vă invit să vă aduceți puțin atenția spre lumea dinăuntru, spre acel „copil interior” care se ascunde adesea în spatele nesiguranței, al temerilor, în spatele reacțiilor necontrolate ale adultului față de propriul copil.

Cum sunt eu în relația cu copilul meu? Cum mă simt? Ce îmi vine greu să fac în relația cu el? Ce trezesc în interiorul meu emoțiile sale negative?

Firesc vorbind, copiii își construiesc constant propriul fel de a fi, iar asta presupune ca ei să treacă, în mod natural, prin toată paleta de emoții. Numai prin experiență pot deprinde un mod de a-și gestiona trăirile, gândurile, comportamentele într-un mod propriu și autonom. Totuși, ceva din interior se declanșează când luăm contact cu situații stresante în relația parentală: ne vine greu să gândim limpede și, chiar dacă știm cum e bine să procedăm, nu putem evita propriile stări care se răsfrâng în relație, indisponibilizându-ne pentru nevoile reale ale copilului: suntem absorbiți de propria interioritate.

Prin „copil interior” ne putem referi la acea instanță a eului care a absorbit întreaga noastră experiență din copilărie: relațiile principale de atașament și coloratura lor afectivă: neajutorări, tristeți, dezamăgiri, bucurii, speranțe, imbold creativ. Cele mai emoționante ateliere de grup cu părinții pe care le-am susținut a avut tematica reîntâlnirii imaginare cu acest copil. Am observat că această întâlnire poate fi deopotrivă dureroasă și plină de conștientizări.

Cheia este să reflectați câteva momente la copilul de odinioară. Care erau lucrurile lui preferate? Ce îi plăcea să facă? Care erau cele mai importante persoane pentru el? Avea un vis anume? Ce nevoi avea și poate că nu i-au fost îndeplinite? Ce vă vine să îi spuneți acelui copil acum, din ipostaza de adult?… Puteți chiar să vă dați timp să îi scrieți o scrisoare. Dacă ar fi să vă transmită un mesaj, care credeți că ar fi acela? Ce îi poate oferi adultul de acum copilului interior? Poate mai multă „joacă”, poate chiar îndeplinirea unui vis.

Se întâmplă să acționăm în relația cu copiii așa cum am fi avut noi nevoie, să le insuflăm valori care au rămas puternic amprentate în noi de propriile persoane de atașament sau, din contră, să ne forțăm să le transmitem fix contrariul. Un alt exemplu este dorința părinților ca un copil să îndeplinească în viață ceea ce ei nu au reușit, trăind, în mod subtil, prin intermediul lor, satisfacerea propriilor nevoi. Dacă ne plasăm la extreme (de exemplu: „dacă părinții mei au fost prea restrictivi, eu îi voi oferi copilului numai libertate” – o libertate pe care, de altfel, nu o poate gestiona deoarece nu are experiența de viață necesară pentru a discerne) înseamnă că suntem prinși în propriul scenariu de viață și că, undeva, în interior, există nevoi pe care nu ne dăm voie să le privim sau experiențe pe care încă ne este greu să le integrăm. Ele fac parte din devenire, iar conștientizarea lor este un pas important către disponibilizarea afectivă în relația cu propriul copil. Îmi va fi mai ușor să relaționez cu el dacă văd felurile în care mă raportez la el prin filtrul propriului scenariu. Dacă dau la o parte acest filtru, îmi va fi mai ușor să acționez conform nevoilor sale reale. S-ar putea să observ că uneori îl privesc și mă văd, de fapt, pe mine, acționând în consecință.

Aș spune că relația cu sine este cel mai valoros instrument de parenting: introspecția și autocunoașterea, menținerea unui echilibru între propriile nevoi și nevoile celor din jur deblochează adesea resurse uitate, care ne ajută să ne exprimăm autentic, să oferim și să fim, la rândul nostru, deschiși spre a primi. Nu lipsește nici recomandarea blândeții față de sine și a respectării propriului ritm. Experiența personală și profesională mi-au arătat că ne vine mai ușor să oferim altora ceea ce ne putem oferi nouă înșine, iar acest aspect se observă ușor în relația cu copiii: când ne dăm voie să ne așezăm în propriul interior, relația cu ei devine mai fluidă, spontană și presărată cu sclipiri creative. Extinderea disponibilității emoționale poate însemna să fim, uneori, indisponibili pentru exterior, tocmai pentru a reîmprospăta atmosfera interioară.

D.W. Winnicott, pediatru și psihanalist britanic, evidențiază nevoia de a ne conecta la latura noastră ludică pentru a continua să creștem pe interior, chiar și când nu mai suntem la vârsta copilăriei: „Numai și numai prin joc poate copilul sau adultul să devină creativ și să-și folosească întreaga personalitate, iar numai prin creativitate individul se descoperă pe sine.“

de Ioana Olărașu, psiholog psihoterapeut cu experiență în lucrul cu copiii: consiliere, dezvoltare personală, educație

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii