Cautare




, Contributor

Opinie |
|

Confesiunea unui anxios

Vara s-a sfârșit odată cu răbdarea mea, autosabotarea continuă. Freud îmi spune de fiecare dată că o fac inconștient, ca un mecanism defensiv. Eu înțeleg și nu. Eu cred că apa e mai dură decât sunt eu, Freud nu e de acord. Freud își trece mâna prin păr și din cauza asta nu-mi spune cu mâna pe inimă când va trece.
Tatiana_Facebook

Ce se întâmplă când nu se mai întâmplă nimic? Ce urmează după o tăcere de 80 de zile? Canapea, tavan, apă, soare care taie perdeaua în bucăți (am pățit-o, nu e poveste), lipsa ta din tine, senzația veche că nu ai fost, înlocuită de senzația nouă că nu mai ești și că ce bine era, teama că nu știi cât va ține. Două toamne în care nu ți-ai aparținut, două găluște cu prune care au rămas în frigider, cinci fire de garoafe roz fane, telefoane către aceiași destinatari, în care întrebi același lucru, câteva regrete, bomboane cu mentă pitite în buzunar, alături de ce mai încape într-un buzunar de copil.

Verbină, ulei uscat cu macerări din plante, așternuturi date cu lavandă și rozmarin, veioză îmbietoare, picioare întinse în V de la Voltaire, inutile toate, atunci când ce e mai important lipsește: liniștea. În termeni culți, ea se numește anxietate și trece, așa cum trece vara pentru mine, greu. Săptămâna trecută, un poet mi-a spus că nu știe pe nimeni care să trăiască anxietatea cu atâta voluptate.

Am atâția ani, puțin peste câți hoți avea Ali Baba, și n-am învățat să mă locuiesc cum trebuie. Am camere în care mi-e frică să intru și camere din care nu mai știu să ies. Am citit pe o placă a unei case memoriale asta: visători și învinși. M-am gândit la mine.

Nici astăzi nu e vreme urâtă ca mine. INMH spune că toată săptămâna nu am șansă. Așa e. Șansa nu vine, trebuie să te îmbraci frumos, să te piepteni, să-ți pui cei mai fini ciorapi, rujul cel mai roșu și să pleci să o iei, să o tragi de păr, de mâini și să o lipești de tine, până când va fi pe pielea ta nu ca un gel de duș curgător și diluant, ci ca o cremă care se va absorbi până la ultima picătură.

Șansa trebuie să intre în țesuturi, în plasmă, în sânge. Am să o întâlnesc curând. Nu garantez că nu am să-i sparg fața înainte de a o lua. Dar asta va fi o întâlnire atât de intimă, încât nu voi scrie despre ea, cum nici despre alte întâlniri intime, care mi-au schimbat viața, nu am scris vreodată, cu subiect și predicat. Poate că am făcut-o doar atunci când am vorbit despre telefonul de la colțul străzii, al lui Popescu, sau când am tăiat cu mâinile mele nesigure o roșie.

În trei luni, am plâns doar de patru ori, puțin, cum spune Romica Jurca: regimul pluviometric a fost deficitar, seara am stat între palme, am mâncat ciocolată cu sare de mare și m-am întrebat când am încetat să mă iubesc. Freud spune că, de fapt, eu nu m-am iubit niciodată. Ce nu știe Freud e că nu a fost nevoie să o fac. M-au iubit ceilalți și asta m-a întors împotriva mea.

Freud interpretează multe, Freud merge în croaziere, Freud poartă mărgele și rochii fucsia, TATIANA toarce firul analizei, nu pleacă niciodată din unele locuri, poartă negru și așteaptă. Așteaptă să treacă seceta de pe coastă și coaste. Freud nu-i dă o cană cu apă, că, spune ea, apa e în noi.

Cineva, acum, face floricele de porumb. Le face în tuci, cu mult ulei. Vine mirosul pe geam, pe unde ar trebui să vină pofta de viață. Pofta de viață e în alt apartament, la doamna V, blonda de 70 de ani, care își cumpără vin, face mult sex, poartă mănuși fără degete, ochelari de soare din bazar și salopete strâmte. Doamna V își lasă parfumul în urmă și depresia când iese din casă. Eu mă drapez în frici și neliniști când încui ușa casei. Tinerețea mea pleacă la piață, odată cu V. Se plimbă prin Dragonul Roșu, atinge sinteticul și adulmecă mirosul de kebab. Tinerețea mea îi mișcă ochii vioi și galeș lui V. Aici, în sufrageria mea, rămân cei 70 de ani, strânși într-un colț, pe canapea, și Dumnezeu.

Să mă plimb aș putea, dar mă tem că aș merge cu deznădejdea la pas și nu mă tem de compania ei, ci mă gândesc la ea. Atâta goliciune ar face-o să se simtă indecentă. Dovadă că în casă stau cu ea în fiecare zi. Îmi beau cafeaua și fumez cu ea. Facem duș împreună, deși se trezește cu mult înaintea mea, după care mă bate pe umăr. Îmi șoptește multe la ureche. Îi place să stea cel mai tare pe paginile cărților, pe televizor, pe ecranul laptopului, pe telefon, uneori, și pe fețele oamenilor.

Freud mi-a zis aseară: oferiți o cale de acces spre ceilalți. Pe acolo pătrund și iau tot ce le e necesar. Sunteți vinovată pentru această poartă pe care o deschideți. Oamenii nu sunt de vină că iau tot.

13:31, am descuiat ușa, ca și cum aș invita răufăcătorii în casă. M-am gândit că poate așa mă voi teme de un pericol real. Hoții nu vin niciodată la cei care nu se tem. Probabil așa s-ar întâmpla și în interiorul meu, dacă aș invita frica și neliniștea, în loc să le resping. Se tace mult în mine, se vorbește inexpresiv, se fură cu privirea, pe stânga, în fiecare moment, se frâng lucruri, se plânge fără vreo lacrimă și fără pic de participare. Robotic, sistemic, inutil, repetitiv, compulsiv. Am așteptat acest timp, dar nu aceste vremuri.

Sunt nedesprinsă și diluată. Printr-o mână curge bunica, din piept aud zbaterile mamei, străbunica s-a împletit de glezna mea și tata râde cinic dintr-un colț al bucătăriei. Un bunic se uită cu ochii lui semiorbi la mine, în timp ce celălalt mă amenință cu lipsa controlului. Mama e singura care, când iese din piept, mă mângâie pe păr. Îi privesc mâinile, sunt identice cu cele de când avea 30 de ani. Inelul cu rubin, încastrat într-un romb cu multe linii ferme. Îl recunosc. E unicul obiect la care m-am gândit întotdeauna că va fi acolo și în viață, și în moarte. De-asta inelul uneori mă îngrozește, așa cum în copilărie m-au îngrozit atâția, fără vrere. Și-au lăsat groaza acolo, în carnea mea fragedă, rumenă și mirosind a soare și fiecare a plecat la treaba lui. A fost și va fi despre impermanență și permanență, despre cât se poate din ce se poate și despre ce nu, despre dragoste multă și nepăsare.

Mi-ar plăcea să fiu o iederă, să mă pot cățăra pe zidurile însorite și coapte din Oman, dar în Oman nu crește iedera, mi-ai spune. Acolo cresc trandafiri și tu nu ești unul dintre ei. Trandafirii sunt simbolul dragostei, iar tu ești al autoflagelării. Nici iederă n-ai putea fi. Mătrăgună, da, mătrăgună, asta da, poți fi. Ești, de fapt. Vei fi. Ce ai făcut rău, rău rămâne. Plus că în Oman nu e apă și tu știi cum e să trăiești fără apă. Da, pleacă în Oman! Du-te!

Domnule, mă scuzați că vă opresc pe drum, aș vrea să vă întreb ce vedeți când mă priviți.

Neacceptarea. Am văzut-o printre firele de păr. Acum n-o mai sesizez. Probabil că se confundă cu șuvițele dumneavoastră sau poate a fost o impresie, văzându-vă unghiile roase și claviculele subțiri. În rest, sunteți o femeie puternică, îmi scuzați clișeul, dar uneori așa îmi vin cuvintele. Probabil au fost auzite de prea multe ori la TV sau citite. Și frumoasă, dar am lăsat asta în ultimul rând, pentru că, dacă aș fi început cu asta, am simțit că v-aș fi rănit. Vreți o caisă? Am luat de la piață, cu 3,50 lei kilogramul. Sunt românești.

Mulțumesc. În cazul în care nu ar fi fost o impresie, credeți că aș putea face ceva cu ea, cu neacceptarea?

Da. Puneți-i în fiecare dimineață un buchet de zambile pe masă și un bilet de dragoste. Neacceptarea este la fel ca o femeie. Se înmoaie la gesturi frumoase. Ah, și nu-i arătați vreodată pantofi roșii cu toc. Are o sensibilitate cauzată de un film. Nu intru în detalii. E bine să știți.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii