Pe terasa de la etajul șapte, locul în care a avut loc interviul, apune soarele. Își face ieșirea din peisaj, coborând înspre Herăstrău, lăsând luminile orașului să îi ia locul. În tot acest timp, Ciprian povestește despre expoziția care a avut loc cu o seară în urmă, la Galateca. Îmi spune că nu a vrut să aducă pe nimeni să vorbească despre picturile sale în cuvinte pompoase. De ce? „Fiindcă ele sunt despre libertate și atunci fiecare alege să vadă ce vrea”. Fiecare alege ce poveste vede.
Dar fiecare poveste are un început. Are un „ fost odată ca niciodată fiindcă dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”. Așadar, a fost odată ca niciodată un Ciprian Istrate, care…?
Râde nițel. Caută cu atenție în propria viață, lăsând tăcerea să îi amintească cine este și abia apoi răspunde. „Care a fost un căutător. Lucrând la biserici, am început să cunosc oameni, oameni religioși, care aveau anumite trăiri, dar mi-am dat seama că există ceva peste, peste felul de a vedea viața. Fiind un om al imaginii, un om care pictează și care a căutat mereu, mi-am dat seama că oamenii sunt diferiți și că încep să vadă viața prin ce au studiat ei, prin experiențele lor. Și mi-am dat seama că reperele lor rezultă în modul în care privesc ei viața. Tot ce au studiat și au trăit îi fac să vadă viața într-un anumit fel. Și atunci am început să îmi pun întrebări și să-mi spun că ar trebui să mă deschid.
Când am intrat, aveam întrebări. Am căutat răspunsuri în multe locuri, am stat de vorbă cu oameni cu har, oameni socotiți sfinți în viață, oameni ai bisericii și am realizat că la întrebările mele, ei îmi dau răspunsuri în funcție de experiența lor, de felul lor de a fi și cu filtrele cu care privesc ei viața. Nu eram mulțumit. Apoi mi-am dat seama: la întrebările mele trebuie să găsesc răspunsurile mele.”
Și așa ai ajuns să studiezi teologia. Dar pictura când ți-a intrat în sânge?
„Am început târziu, pe la 21 de ani. Dar de atunci trăiesc doar din pensulă. N-am mai avut alt job. M-am aruncat exact ca și cum m-aș fi aruncat în apă. Am văzut pe cineva cum lucra icoane și am zis că asta pot să fac și eu. N-am făcut liceul de specialitate, dar mai făceam desene, a fost ceva nativ.”
Cât de important este să ai studii în domeniu pentru a picta?
„Îți trebuie studiu. Ca să știi cum să te raportezi tu la artă. Până te formezi ca pictor, îți trebuie anumite trepte. Devii diamant fiindcă diamantul se șlefuiește doar cu diamante. De aceea, în drumul tău, trebuie să ai oameni care să fie trepte pentru tine. La fel ca în religie, după ce cunoști foarte bine acea religie, nu mai ai nevoie de ea fiindcă o ai în tine, o ai integrată, nu trebuie să te lupți să o aperi. Felul în care gândești, se manifestă în exterior. Dacă tu îți schimbi nivelul de vibrație, întâlnești oameni ca tine.”
Ne distanțăm pentru câteva momente de pictură și ne adâncim în discuții filosofice. Tocmai pentru că ne influențăm singuri modul în care ni se întâmplă viața, îl întreb de destin. Se amuză. Între timp apar și greierii.
„Nu există destin. Mulți aleg să creadă în asta și atunci așa se manifestă. Credința noastră face în așa fel încât universul se manifestă exact în funcție de ceea ce crezi tu.”
Dar suflete pereche?
„Asta e cea mai mare păcăleală. Mulți cred că există suflete pereche. Când tu ești un întreg, găsești oameni întregi.”
Și atunci fericirea e mai întreagă…
„Da. Dacă tu ești o jumătate, găsești o altă persoană care se crede jumătate. Și atunci niciodată nici unul nu va fi mulțumit de cât oferă celălalt. Tot timpul unul dă mai puțin, dar ăla săracul poate dă tot timpul ce are el mai bun. Celălalt poate să dăruiască și mai mult și nu se ajunge la echilibru. Dar când tu ești un întreg, găsești un alt om întreg care nu are așteptări de la tine. Și atunci dragostea se poate manifesta.”
Adaugă apoi că poate fi așa sau nu. Îmi mărturisește că nu îi place să fie fixist și că toate părerile lui stau sub marca subiectivității. Nu se așteaptă ca ele să fie general valabile. Totul se întâmplă în prezent. Mâine își ia libertatea de a crede altceva.
„Eu niciodată nu promit nimic, nu pot să fac asta fiindcă atunci mi-aș limita sinele. De exemplu, sunt oameni care mă sună și mă întreabă „Ne întâlnim joi?”, fiind luni. Zic „Domnule, nu pot. Sună-mă cu o zi inainte”. Mă limitez pe mine. Dar dacă mi se deschid cerurile și trebuie să plec în altă parte, nu pot fiindcă i-am promis lui. Asta înseamnă libertate și asta vreau să transmit eu prin lucrările mele. Toate vorbesc despre libertate, despre toate formele de libertate.”
Cum era Ciprian cel care picta icoane și cum este Ciprian cel de acum?
„Mi-e drag și cel de atunci și cel de acum. Și nu spun asta din narcisism. Îmi accept trecutul și am realizat că tot ce a fost în trecut a rezultat în ceea ce sunt astăzi. Nici măcar nu mă compar, mă iau așa cum sunt.”
Dar când erai tu mic de tot, la ce planuri te gândeai?
Se lasă tăcerea. Răspunde mai rapid Emi, soția lui Ciprian, care nu intervenise până atunci. De pe fotoliul din stânga aud: „Când te-am cunoscut eu, îți doreai să devii arhitect.” Imediat Ciprian devine entuziasmat de procesul aducerii aminte de copilărie și răspunde:
„Nu știu, cred că le schimbam în fiecare zi. Culmea, când mă jucam, alegeam tot timpul partea creativă, mai liberă și nu neapărat cea mai ușoară. Acum îmi amintesc că alegeam să fiu în gașca cea mai slabă pentru a simți competiția.”
Cum a avut loc tranziția către arta contemporană?
„Am lucrat la biserici, m-am regăsit în pictura aceasta, dar la un moment dat am zis că trebuie să mă depășesc. Adică mi-am dat seama că orice formă de religie, orice formă de cunoaștere își face cu adevărat treaba, ating apogeul când nu mai ai nevoie de ele. Tu le ai în tine și îți dai seama că nici una nu este superioară celeilalte. Toate sunt egale. Și atunci am început să fac arta asta nouă, cu fel de fel de trăiri. Dar niciodată nu lovești în ceea ce te-a format pe tine. Dacă negi, înseamnă că nu recunoști. Nu recunoști faptul că tu ai ajuns în momentul respectiv datorită tuturor trăilor tale de dinainte.
Dar rădăcina mi se trage din pictura bisericească. Lucrez pânze mari fiindcă asta e partea care mi-a rămas din ce am fost înainte, și anume spațiile mari. Iar pictorii care lucrează cu suprafețe mari, lucrează cu altă parte a creierului. Când lucrezi cu o pânză mare, trebuie să faci un pas înapoi, ai alte măsurători, iar asta impune probleme și e frumos când îți pui probleme fiindcă îți pui întrebări. Și apoi evoluezi. De fapt nu, nu există evoluție fiindcă ar trebui să te raportezi unui sistem, unei gradații. Nu evoluăm, ne trezim în interior.”
Dacă ți-ai respinge trecutul, ai respinge o parte din tine…
„Exact. Poate ai avut o anumită religie. Nu înseamnă că nu o mai ai. O vei avea mereu în tine, dar tu devii un om liber, un om care poate crea, care nu mai are repere. Un om care nu mai are repere devine un creator.”
Sună destul de dur. Poate fi copleșitor.
„Numai când ești pregătit poți renunța la ele. Tu simți când poți să faci asta. Degeaba încearcă unul să te învețe, e o formă de a te prinde și a-ți da în cârcă reperele lor. Cel mai important sfat este de a nu da sfaturi. Niciodată nu poți ști ce înseamnă binele celuilalt. Tu îl consideri un sfat bun, dar îl dai în funcție de tine. În plus, omul are nevoie de anumite experiențe. Dacă tu îi dai un sfat, îl scutești de anumite experiențe. El nu învață și universul este atât de înțelept încât el se întoarce și se repetă până când învață ceva din experiența aia. Poate să fie așa, poate să nu fie, este doar părerea mea.”
Cum ai vrea să fii perceput? Ca pictor iconar sau ca pictor de artă contemporană?
„Nu, nu mai vreau să fiu perceput în niciun fel. Eu nu țin să aparțin unei anumite categorii. Vreau să fiu un pictor al sufletelor, al deschiderii. Ai fost la expoziție și ai văzut portretele. Mulți îmi spun „îmi plac ochii”, „surprinzi bine ochii”, dar eu nu urmăresc ochii, eu vreau să surprind privirea, pentru că ea reprezintă dialogul sufletului.”
Îmi spune apoi despre nebunia de a fi, de a gândi cu mintea proprie, despre cum te poți regăsi în oameni și despre cât de minunat este să te trezești dimineața fără dorințe: „Îți doresc și ție să te trezești într-o dimineață și să n-ai dorințe. Asta mi se pare mie extraordinar. Atunci ești cu adevărat liber.”
Sunt curioasă, de ce ai dat porcilor o lucrare de a ta? Am văzut filmulețul la galerie și e puțin terifiant.
„Am căutat un alt mod de exprimare. Era o expoziție importantă pentru mine, m-am tot gândit și mi-a venit o idee. Aceasta a pornit de la Marcel Duchamp și de la declarația lui cum că „Arta a murit”, ducând într-o galerie un pisoar. Îl așază acolo și îl denumește„Fântâna”. El declara că orice obiect din exterior dus într-o galerie devine obiect de artă. De ce face asta? Îmi omoară mie orice speranță de a face artă? Gata? Îți dai seama cât de mult ura arta? De aceea am făcut eu expoziția asta la Bașta. Am luat o lucrare din galerie și am agățat-o într-un staul de porci. După ce au rupt-o, am înfoliat-o și am zis că orice lucrare de artă dusă oriunde rămâne lucrare de artă. Expoziția a avut loc într-o fabrică de nutrețuri, iar la eveniment au fost peste 100 de oameni. Asta s-a numit „Istopia”. Este un cuvânt inventat, care vine de la „Istrate” și „Utopie”. Am vrut să demonstrez că noi alegem ce se întâmplă în viața noastră. Avem libertatea asta.
Am mai avut o expoziție care se numea „Totul începe de la noi”. Dacă tu începi să conștientizezi că tranformarea începe cu tine, vei vedea că nu mai ai pretenții de la ceilalți, vei avea puterea exemplului.”
De unde îți culegi inspirația?
„Eu cred că există un plan informațional, la care noi avem acces. Asta se întâmplă atunci când te-ai eliberat de toate, când ești în comuniune cu divinitatea și devii liber. Îl accesezi prin muzică, prin pictură, prin scris. Cum îți explici că s-a inventat stiloul în două locuri deodată și atunci nu se știa unul de altul. Informația există, important este să găsești canalul. Nu te poate învăța nimeni cum să faci asta, trebuie doar să fii liber.”
În ce crezi cel mai mult în viață?
„În tot. În tot ce există.”
Fiindcă vorbeam de sfaturi, cu Ștefana, fiica ta, cum te împaci? Îi dai sfaturi?
„Acum e mai ușor fiindcă s-a format deja. Doar când mă întreabă îi răspund. La fel îi spun și ei: astea sunt răspunsurile mele. Eu sunt așa, mama ta e într-un anumit fel, tu ești altfel. Atunci caută-ți propriile tale răspunsuri, pune-te în toate situațiile posibile și atunci vei afla.”
Dacă s-ar sfârși lumea și ai putea salva o singură carte, care ar fi aceea?
„Fii atentă că facem altfel. După toată discuția noastră, ce carte crezi tu că aș salva eu?”
Nici una.
„Exact, acesta e răspunsul. Fiindcă o carte este un reper.”
Și fiindcă dacă ai salva o carte, ai construi o lume pornind de la ceea ce a existat deja. Iar tu nu vrei asta. Fiindcă apocalipsa înseamnă încheierea unei lumi. Înseamnă ca totul să fie șters și să înceapă o lume nouă, construită de la zero.
Zâmbim. Ștefana a urcat să audă poveștile tatălui ei, iar Emi îmi mărturisește că lui Ciprian, de obicei, îi place să tacă. Nu este un om al vorbelor. În schimb este un om al conversației și al povestirii. Se lasă târziu, dar înainte de plecare facem o sesiune de întrebări în familie. Aș fi perfect dacă…?
Ștefana: Ar fi o lume banală dacă am fi toți perfecți.
Emi: Aș fi perfectă dacă aș putea să ofer mai mult timp.
Ciprian: Aici nu mai pot răspunde eu. Suntem toți perfecți.
Multumesc pentru povești și pentru netăcere!
În galeria de mai jos sunt prezentate câteva dintre picturile expoziției „A’topia”, care poate fi vizitată la Galateca până pe data de 3 septembrie.
