Cautare




, Contributor

Opinii |
|

„Cinema, Mon Amour” dacă nu îți dau foc!

Filmele și documentarele românești contemporane suferă de o răsturnare negativă a valorilor, de o debusolare gravă la nivelul de sens general al creației, dar și ca mesaj transmis către public, dacă nu cumva încurajează comportamente nocive pentru sănătate, periculoase fizic și interzise prin lege. Sau și mai rău, fac apologia comunismului.
Cinema

Cel mai recent documentar, „Cinema, Mon Amour”, difuzat de HBO și HBO Go începând din 17 decembrie, mi-a întărit această impresie.

După critica Irinei Margareta Nistor care „asista” la cenzura din TVR în celălalt documentar HBO, pentru ca apoi să devină complice la contrabanda cu filme de la Hollywood în timpul regimului comunist, susținând dorința de libertate a românilor cu prețul unei piraterii de care nu am scăpat – ca atitudine – nici până în ziele noastre, „Cinema, Mon Amour” este un documentar promovat de HBO ca dezvăluind povestea lui Victor Purice – „manager, fost operator și cinefil împătimit” – și a celor două angajate ale sale, Cornelia și Lorena, „care se luptă zi de zi pentru a păstra cinematograful Dacia Panoramic din Piatra Neamț în funcțiune”.

Ar fi nobil, altruist și generos dacă documentarul nu ar miza pe contrastul dintre „epoca de aur” a distribuției cinematografice din vremea comunistă, cu peste 400 de săli din care abia dacă au mai rămas 30, și „realitatea prezentului”, în care sala din Piatra Neamț nu are încălzire, se degradează pe zi ce trece și „nu primește ajutor din partea statului”.

Este șocant pentru mine să văd că HBO susține (alături de Fondul Ceh de Stat pentru film și Europa Creativă – programul Media – pe acestea le pot înțelege însă) un astfel de discurs comunist-nostalgic și ideea intervenției statului în distribuția cinematografică.

Citește: BILANȚUL

Autorii filmului – Alexandru Belc, regizor și scenarist, Tudor Giurgiu, producător prin Libra Film și scenarist, și Ilinca Micu, scenarist și asistent de regie – îl prezintă pe Victor ca pe un Don Quijote cu atitudini romantice, care refuză să plece ca tot românul la muncă în Italia, deoarece „în momentul în care ar pleca, cinematograful va fi închis și va avea același destin ca majoritatea celorlalte cinematografe din România”. Ce destin? De ce nu spuneți?

Documentarul acreditează prin omisiune ideea unei pierderi colective, noi toți am pierdut minunata distribuție de film și de stat. În mod real, a fost o transformare. Cu hoții și sincope, da!

Dar în 2014, cu tot cu cele 30 de săli ale companiei de stat, existau în România 78 de cinematografe cu 292 de ecrane, iar numărul de spectatori a crescut în mod constant în ultimii cinci ani, de la 6,5 milioane în 2010, la 10,1 milioane în 2014, potrivit statisticilor CNC.

A, că societatea de stat RADEF a fost administrată de niște nemernici și că în ultimii doi ani cifra de afaceri i-a tot scăzut și a fost pe pierdere după ce, în 2012, și în toți anii anteriori avea încă profit? Păi de ce nu zici așa, „nenea Victor”?

Cu o atitudine morală dezastruoasă specifică noului val din cinematografie, documentarul excelează prin felul în care manipulează prin omisiune. Exact ca un film de propagandă de pe vremea cealaltă.

VEZI TELEVIZIUNILE DE FILME CARE AU ATRAS CELE MAI MARI BUGETE DE PUBLICITATE DE LA COMPANIILE FARMACEUTICE

Eroul principal, Victor, o fi fost el pasionat de cinema de copil, dar a făcut parte din aparatul de propagandă de pe vremea lui Ceaușescu, împreună cu tot eșafodajul cinematografiei de stat din care au făcut parte și cele peste 400 de cinematografe ale RADEF, cu tot cu angajații lor. Și casele cinematografice de producție. Și Sahia Film, de unde a plecat Adrian Sârbu, regizorul care avea să construiască televiziunea multilateral dezvoltată și înaintarea României spre capitalism…

Documentarul omite să spună că succesul distribuției cinematografice din epoca de aur s-a bazat pe monopolul de stat și a avut ca rațiune de a fi cenzura filmelor (monopol zdruncinat de casetele video traduse de una din traducătoarele aceleiași cenzuri, dar de la TVR, Irina Margareta Nistor. Bravo. Ce bine le-ai tras-o, Irina!).

În rest, documentarul lâncezește într-un golf cu apă mică al criticii difuze, cu grijă, să nu supere pe nimeni.

Documentarul emoționează în prezentarea unei stări dramatice, dar nu caută vinovați. Și omite astfel să spună că dezastrul a fost, poate, provocat de tocmai foștii tehnicieni și cenzori din vremea lui Ceaușescu care au fost promovați după Revoluție din operatori în directori de cinematograf. În locul foștilor șefi cu propaganda. Care au promovat și ei, în noua nomenclatură. Cu misiunea să vândă tot ce s-a putut vinde din activele unui stat care s-a bazat pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție.

Și în care ei, eșalonul doi și trei au fost încurajați după Revoluție, de republica cu blană capitalistă și cu nostalgii de oaie bearcă a lui Ion Iliescu, să „exploateze” avuția comună după principiul „vinde și fugi” (cu banii).

Slaba calitate morală a documentarului și, în spate, a conceptului artistic și regizoral se vede și din selecția și prezentarea, fără contrapuncte critice, absolut necesare, a unor activități nocive pentru sănătate, periculoase fizic sau interzise prin lege.

Sunt arătați copii care se joacă cu pelicule de film pe un acoperiș care stă să cadă, încă de la început. Victor bagă o peliculă în gură (o lipește cu scuipat?), tot la început. Colegele lui Victor gătesc neigienic prânzul pe un reșou electric, sub masă. Victor și un angajat verifică cu foc, în subsol, ventilația. Ca să nu mai zic de cireașa de pe tort, scena din final, în care Victor fumează în sala de cinema din Piatra Neamț. O sală goală și părăsită de public, da, dar nu e ilegal? Oare nu au plecat spectatorii tocmai pentru că nu mai ieșea mirosul de fum din scaune și mochetă? Sau te gândii tu așa, regizorule și scenaristule care ai avut ideea asta, că e o scenă bună de final? Cum ar veni, așa, mai „cinematografică”?

HBO ne dă ocazia să vedem cum devine treaba cu răbdarea și tutunul tocmai acum, în plină campanie de interzicerea fumatului în spațiile închise!

Filmul de o oră și zece minute a fost produs de HBO România împreună cu Libra Film și Pink Productions în 2015, cu finanțare europeană prin Europa Creativă – programul MEDIA și cu finanțare din partea Fondului Ceh de Stat pentru filme. După ce l-am vizionat pe HBO GO la 19 decembrie, l-am clasificat cu o stea din cinci.

Din 14 voturi câte erau înregistrate, a ajuns să aibă o medie de doar trei stele din cinci. Documentarul are însă șanse să crească, pentru că va fi disponibil pe HBO GO până pe 29 februarie 2024. Foarte tare, nu?

Dacă așa stau lucrurile, vă recomand să îl vedeți cât mai aproape de anul 2024, sunt sigur că o să vi se pară mult mai interesant. Ca documentar istoric, după ce realitatea pe care o descrie va fi dispărut demult.

Mihai Pavelescu este editorialist MEDIA EXPRES

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii