De curând, un prieten bun cu care obișnuiam să fac schimb de cărți poștale pe vremea liceului mi-a trimis pe Facebook o fotografie cu două dintre vederile expediate de mine din Copenhaga și Oslo. Le găsise așezate ca semn de carte într-un volum uitat din bibliotecă și i se păruse o descoperire atât de drăguță încât simțise nevoia să mi-o împărtășească pe loc. ,,Măi Diana, tu scrii pe vederile astea mai mult decât scriu eu pe caietele mele într-un semestru“, obișnuia el să glumească pe atunci și, privindu-mi capodopera la mai bine de opt ani distanță, am zâmbit în semn de recunoaștere. Chiar scriam mult de tot, caligrafic, valorificând cu grijă fiecare spațiu liber, astfel încât vederile mele semănau mereu cu niște mini-recenzii despre locurile minunate prin care trecusem. Presărate mereu cu cât mai multe detalii locale, astfel încât destinatarul lor chiar să simtă că primește, vorba celebrului clișeu, ,,o rază de soare“ din partea mea.
Dincolo de nostalgia de a revedea ceva ce ieșise cândva din imaginația entuziastă a turistei de 21 de ani care eram, citirea operelor mele de călătorie mi-a trezit un dor neașteptat de tot șiragul de emoții cu care venea alegerea, scrierea și expedierea unei cărți poștale. Firește, era un efort mai mare decât cele 30 de secunde cât ia clicul unei fotografii și trimiterea ei pe email sau sms, dar producea și o bucurie mult mai durabilă de-atât.
De câte ori fac ordine prin casă, mai găsesc și eu prin cutii, sertare sau cărți nedeschise de ani de zile scrisori, vederi și bilețele care, odată recitite, mă transportă automat în trecut. E arhiva mea personală de sentimente și de amintiri, imposibil de egalat vreodată de parcurgerea unui șir de sms-uri, fie ele și de suflet, sau de revederea unui șirag de emailuri trimise acum cinci ani. Chiar dacă pe moment apreciem viteza și găsim reconfortantă lejeritatea unor clicuri, pe termen lung ajungem să tânjim după tangibil: mirosul hârtiei, luciul unei fotografii de altă dată, culoarea cernelei sau a pastei de pix cu care cineva drag nouă ne-a așternut, cu timiditate sau îndrăzneală, cuvinte alese cu grijă.
Tocmai de aceea, am decis ca lista lucrurilor ,,de bifat” pentru această vară să fie cu totul atipică pentru mine. Nu m-am gândit încă la insule exotice, la străvechi orașe de vizitat sau la locuri speciale de revăzut. Am, în schimb, cinci ,,vreau“-uri ferme, cu aer de plăcută nostalgie.
1. VREAU… să primesc o scrisoare. Redactată cu stiloul, pe o foaie velină îndoită și potrivită într-un plic cu adresa caligrafiată de mână și cu timbrul lipit cu grijă. Să deschid cutia poștală și să am din nou senzația plăcută din copilărie, când mă avântam încet cu mâna în întunericul ei și scotoceam cu emoție după mult-așteptata surpriză a dimineții: o scrisoare – uneori chiar două – de la prietenele mele prin corespondență.
Nu ne-am cunoscut niciodată pe viu și nici măcar nu mai țin minte numele lor, dar zecile de scrisori pe care ni le-am trimis de-a lungul a trei ani au fost una dintre cele mai prețioase întâmplări ale copilăriei mele. Și, dacă ar fi să enumăr adevăratele mele ,,mici plăceri ale vieții“, deschiderea unei scrisori se află la loc de frunte. Firește, alături de bucuria așezării la birou pentru a redacta, cu emoție și grijă, răspunsul. Cântărind cu atenție fiecare cuvânt și fiecare idee, fiindcă mâna care ține stiloul nu va cunoaște niciodată superficialitatea ,,delete“-ului.
2. VREAU… să trimit și să primesc vederi. Vreau tot ritualul, de la alegerea atentă a unei imagini cât mai reprezentative și mai potrivite fiecărei persoane în parte (amuzantă pentru prieteni, panoramică pentru unchii pasionați de călătorii sau cât mai artistică pentru prietena mea cea mai bună), până la scrierea textului cu stiloul pe care-l port mereu cu mine, lipirea timbrelor și drumul inițiatic până la cea mai apropiată cutie poștală. Deloc întâmplător, unul dintre primele cuvinte pe care le-am învățat în italiană, la prima mea călătorie în afara țării, a fost ,,francobollo“. Timbru. Și cred că ar fi cazul să-l pronunț din nou. Chiar mi-e dor să o fac.
3. VREAU… să-mi dau întâlnire cu prietenii la o cafenea, dar ca-n vremurile demult uitate în care nu existau apeluri vocale, Whatsupp, sms sau chat. Odată stabilite, întâlnirile noastre rămâneau de neclintit și se înțelegea de la sine că la ora X urmam să fim prezenți în locul Y, indiferent de vreme sau de lucruri neprevăzute. Mi-aș dori să-mi mai dau din nou o întâlnire la ceasul de la Universitate, la coloanele de la Romană sau în fața ASE-ului, mizand pe faptul ca și celălalt va fi parolist și nu va contramanda rendez-vous-ul pe whatsupp ori printr-un mesaj pe Facebook și nici nu-și va permite să întârzie, sub acoperământul convenabil al lui ,,Sorry, trafic, ajung în 15’ “
4. VREAU… să țin un jurnal. Unul fizic, nu un document word cu parolă, nici o colecție de ,,notes“ pe ipad. Prietena mea cea mai bună mi-a făcut cadou de ziua mea unul cu copertă verde și foi dictando, pe care nu scrie ,,Jurnal“ ci ,,Why I need to unplug today“ (,,De ce trebuie să mă scot din priză azi“). Am completat primele pagini cu reticență, dându-mi seama cât de greu e să-ți aduni gândurile pentru un rezumat la finalul unei zile lungi de muncă. Ba chiar mi s-a părut un demers straniu și inutil: ce rost are să-ți așterni pe hârtie problemele și tristețile sau, dimpotrivă, bucuriile și norocul unei zile, când poți să le rememorezi mental înainte de culcare, făcând un efort mult mai mic?
Ei bine, așa cum se spune că dorințele scrise pe hârtie se împlinesc întotdeauna, gândurile fără miză cărora le aloci câteva minute din timpul tău ajung, după doar câteva zile, să-ți facă un dar neașteptat: seninătatea. Când scriu ceva trist în jurnal, simt că mi-am lăsat povara acolo. Când scriu ceva frumos, mă bucur pentru a doua oară de cele întâmplate. Și, indiferent cu ce stare de spirit mă găsesc în fața paginii albe, când termin de scris viața pare mai simplă. Sună ciudat? Încercați și îmi veți da dreptate.
4. Vreau… să-mi exersez mai mult caligrafia de care am fost mereu mândră. Să însoțesc orice cadou pe care îl fac cu o felicitare scrisă de mână, cum obișnuiam să fac demult. Să las bilețele amuzante colegilor, pe birou. Să nu mai înregistrez interviurile pe reportofon și să transcriu apoi pe calculator, ci să iau notițe de mână, economisind și mai mult timp. Să-mi fac o listă scrisă de țeluri. Când scrii de mână, te gândești de două ori înainte și furtuna de gânduri din mintea ta se disciplinează ca prin minune. Uneori ia forma unui alai de norișori roz, alteori a unei tornade, dar ambele variante sunt la fel de eliberatoare.
5. Vreau… să trăiesc clipa. ,,De ce ar fi acesta un scop ,,retro”?“, vă veți întreba. Și totuși, este. Demult, înainte să ne însușim ca stil de viață ,,multitasking-ul“, luam viața și lucrurile pe rând. Singurul gând care ne mai trecea prin minte în afară de joacă era ca ziua să curgă mai încet, astfel încât să ne putem bucura și mai mult de momentele frumoase. Fie că ne dedicam orele unei plimbări prin parc, unui film cu prietenii, unei ciocolate calde cu colega de bancă sau unei cărți palpitante, încă mai știam cum e să-ți acorzi întreaga atenție unui singur lucru. Să fii sută la sută prezent în clipa prezentă, fără note de subsol, fără adnotări mentale ale tuturor lucrurilor pe care trebuie să le mai faci pe ziua respectivă și, mai ales, fără senzația iritantă că pe Facebook, Twitter și Instagram se întâmplă chiar în acel moment niște lucruri palpitante la care nu ești părtaș.
Psihologii au găsit și un nume pentru această teamă care amenință să devină un sindrom: ,,fear of missing out“. Prin toate celelalte scopuri de mai sus, mi-aș dori să-mi reeduc liniștea și să-mi exersez răbdarea, să mă scot din priză și să-mi aduc aminte de un adevăr aproape uitat în goana zilelor: dacă știm s-o trăim, viața adevărată – așa ,,offline“ și ,,unplugged” cum e ea – poate fi cel mai palpitant lucru dintre toate.
