Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

C’est le temps de l’amour, le temps des copains et de l’aventure

Respir adânc doar atunci când frica se trezește în fața unui spațiu nedelimitat. Acrobatic respir doar când orașul tace, iar eu stau în poziția unui cornuleț cu nucă, participând afectiv la un solilocviu.
 aboneaza-te
Tatiana_Facebook

Pot să-mi țin respirația mai bine de cinci secunde. Respir, de obicei, pe gură, aproape niciodată pe nas. O ușoară deviație de sept, rinită alergică, plus o „topografie” naturală a buzelor care, deși închise, păstrează între ele un spațiu permanent. Apoi am învățat să respir scurt, într-atât încât să nu-mi ating dinții și nici să nu mă trădeze. Pot să respir de la stânga la dreapta, doar când sunt singură. Respir adânc doar atunci când frica se trezește în fața unui spațiu nedelimitat. Acrobatic respir doar când orașul tace, iar eu stau în poziția unui cornuleț cu nucă, participând afectiv la un solilocviu.
Cu vârsta, cu timpul, pielea devine o rochie din mătase creponată, ce îmbracă oase, mai coxate cu fiece an, mai strâmbe cu fiece pas, dar întotdeauna romantice (dacă au fost, cândva, așa) și acoperă un mozaic adolescentin de trăiri. Deci, timpul nu ar trebui măsurat în ani. Acordat ca un pian, doar cu scopul de a scoate sunete armonioase, timpul nu trebuie măsurat! Indicatorii lui afectivi sunt suficienți pentru a ne raporta. Și fiindcă timpul se evocă prin referințe emoționale, în orice discuție, declar ca the hottest news: timpul se trăiește sentimental.
Ce caraghios, condescindem că timpul se măsoară în ani și noi vorbim cu repere pur emoționale: „primăvara trecută”, „într-o iarnă”, „în august”, „era înainte de Crăciun”, „eram îndrăgostită atunci”, „născusem”, „purtam o rochie roșie”, „primisem un telefon”…
Anii, pură convenție! Sau, poate, să recunoaștem că i-am putea intui, într-un context, să spunem că de asta depinde lumina lămpii de pe noptieră. Dar asta e o poveste tristă și ar putea transforma orice inițiativă ulterioară într-o zădărnicie, iar zădărnicia ar putea fi pedepsită.
Oare câți ani să am dacă tot ce am nevoie pentru un jour sunt bomboanele, plăcerile de interior, crochiurile desuete și naive, vederile din trecut, vocea dogită a lui Ștefan Iordache, mirosul de carte veche (cu strănutul aferent), blugii cu buzunare doldora de bonuri curățate la mașina de spălat, pixul și alte câteva nerecunoscute public?
Posibil că am depășit de multă vreme 100 de ani, din moment ce încă mă fac să tresar amintirile dintr-un text intrebelic, despre vara unui București tihnit: „Peste tot, la interior și în exterior, catifeaua ochilor se brumase. Telefonul răspundea târziu, lenevit de o plăcere așteptată. Bronzul auriu al trupurilor păstrează amintirile mării”.
Sau nici nu am împlinit 10 ani, din moment ce nu consider nepotrivit să ies din casă cu părul ciufulit și să-mi rod unghiile. Am maximum trei ani când dăruiesc sinceritatea mea celorlalți. Coc prăjituri și gătesc după Sanda Marin, ca orice pensionară cu pretenții de fostă cucoană și îi împrumut încăpățânarea când vine vorba de preocupările tineretului actual.
N-am nicio vârstă în memoria celorlalți.
Câteva ore după-amiaza și apoi alte câteva momente înainte de culcare, îmi trăiesc, pe ascuns, adolescența, între lecturarea unei cărți, cu capul jos din pat și fumatul pe ascuns. Mă bucur, din calitatea asta, de toate prerogativele pe care le aduce statutul de oaspete al plictisului. Las imboldul de a nu face nimic să fure startul și nu las grijile mari să fure timpul mic și nici grijile mici, timpul vast.
Senzorialul, acest declanșator de asocieri, supune timpul, căci simțurile au o redutabilă memorie. La Combray, ca Proust, ori pe trotuarul casei cu bambuși, din Capitală, timpul amintirilor face ce face oglinda cu obiectele. Le mărește, dar le șterge conturul precis. Timpul de atunci, de cândva, se decantează ca pe o rolă de film de 35 mm. Ai mai puțini ani, identitatea actuală se pierde în abur, iar oglinda îți întoarce spatele să nu-ți mai vezi ridurile și morga austeră. Oglinda privește înapoi, urmărind fidel realitatea trecutului sau inventează. Îmi pune ani în cârcă sau mă dezbracă de ei. De oglindă, zic.
Sunt tunsă băiețește, am părul blond, port un pulover Shetland, verde, împrumutat de la Carmen, colega de cameră, călătoresc cu 601 spre Piața Romană, de unde voi merge, prin zăpada murdară, până în Piața Amzei, la magazinul cu tricouri de bumbac, de firmă, rochii boeme și mărgele de lemn. N-am mai mult de 20 de ani și sper ca la întoarcere borcanul cu mâncare de pe geam să nu se fi spart în timpul nopții din cauza frigului și mai sper ca pe seară să pot dansa în Club A. N-am griji, nici bani nu prea am, am în schimb mici angoase existențiale, pe care le blurez cu mult fum de țigară, discuții cât mai naive, cu unele colege, Coca-Cola și somn dulce al dimineților târzii. Nu fac niciun efort să mă remarc și cu taxiul merg foarte rar. E ca o sărbătoare momentul.
Strada forfotește la primele ore ale dimineții. S-au trezit florăresele, și-au îmbrăcat straiele modeste, coșurile lor adună la un loc mușețel și violete. Lovinescu, pe Câmpineanu 40, își bea cafeaua, în timp ce citește manuscrisele primite la redacție. De undeva, se aude vocea gravă a lui Marlene Dietrich. Perechi lustruite de pantofi Richelieu grăbesc picioarele bucureștenilor. Când se opresc e semn că a trecut o misterioasă damă, parfumată, zâmbind încurcat. Politicos atunci, pantofii lustruiți își scot pălăriile, semn de respect și admirație. Legume, sticlărie, ziare, lactate, ciorapi, cărți poștale, cărnuri, ibrice. Mai puțin norocoși, vânzătorii ambulanți merg prin soarele arzător, cu speranța că, spre seară, când își vor fi numărat vânzările, vor găsi tihna și lipsa grijilor celor care la aceeași oră vor ieși, eleganți, de la cinematograful Roxy. N-am văzut nimic din toate astea, dar am știință că au existat. Oglinda, v-am spus eu, nu întotdeauna e fidelă întâmplărilor reale și nici adevărata vârstă nu o indică. Uneori inventează. V-am spus doar mai devreme! E un regizor a cărui putere evocativă îți poate da impresia că ești suficient de bătrân încât au trecut secole de la prima zi în care ai văzut lumea.
Fără să țină cont de vârstă, timpul amintirilor se amestecă întotdeauna cu timpul așteptării. Așteptarea viitorului din tinerețe se transformă în așteptare inertă, la o vârstă. Dar tot a viitorului, un altfel de viitor, intermediat de copii, nepoți, trăit doar ca un ecou al acestora. Dar eu încă nu pot vorbi despre asta.
Am început să iau timpul ca pe un prieten, la a cărui umbră a sentimentelor stau la adăpost. „Om singur lângă om singur, așa se încheie păcile și bătăliile”, spune poetul Ioan Es Pop. La sfârșitul zilei, timpul se poate număra concret, doar privind cu atenție în scrumieră și în ceștile cu zaț. Rostul zilei, dacă a existat sau nu, e prea abstract ca să dea un etalon al timpului. Timpul se dilată, așa cum curg topite ceasurile lui Dali, se comprimă sau dispare, pe lângă alte obiecte, ca în pictura lui Diego Rivera. Totul, în funcție de intensitatea întâmplărilor sau a confesiunilor.
Fac abstracție de timpul obiectiv (cronologic) și mă las suspendată, fără vreo plasă de siguranță, de cel subiectiv. Timpul plictiselii, timpul reflexiv, timpul amintirii ce reverberează, timpul pierdut… timpi și timpuri.
Lamartine știa mult mai bine: „Oh, temps, suspends ton vol! et vous, heures propices, suspendez votre cours. Laissez nous savourer les rapides délices des plus beaux de nos jours…”

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii