Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Cele „mai Case”

Pe vremea când încă nu ne născusem și nici modernitatea nu se născuse, lucrurile erau extrem de simple în majoritatea aspectelor vieţii, chiar și în partea construită a ei. Oamenii stăpâneau cu desăvârșire materialele și tehnicile de construcţie. Nu că ar fi avut de ales, dar chiar și dacă ar fi avut, am convingerea că ar fi făcut aceleași alegeri, potrivite cu timpul și cunoștinţele acumulate de-a lungul mileniilor, al secolelor, înglobând organic orice evoluţie și revoluţie.
Eliza Yokina_new 2018_1

Practic, praful de stele a fost folosit și refolosit în înfăţișări diferite, formate de imaginaţie, pricepere, posibilităţi – adesea limitate – și înţelegere. În urma unei revoluţii mai puternice decât oricare alta înaintea ei (oare chiar așa stau lucrurile?), acest ciclu organic a fost întrerupt, prefăcându-se într-un ocean infinit de posibilităţi. Mediul construit s-a schimbat, nu doar din adâncuri, dar și foarte rapid. Astfel, cunoașterea legată de arhitectură s-a perpetuat într-o modalitate limitată de timp, în funcţie de viteza cu care știinţa și tehnologia s-au dezvoltat. Astfel, au apărut clădirile, însă eu o să mă limitez la a vorbi doar despre case, casele fără praf de stele.

Am luat parte la câteva evenimente care s-au întâmplat recent, despre care am vorbit într-un articol precedent, despre tradiţie și design, care au dat formă unor gânduri ce îmi apăreau neclare cu mai mult timp în urmă. Cum se face că după atât de multe acumulări, după o dezvoltare frenetică, intensă și extrem de benefică oamenilor, reușim cu determinare să ne separăm de esenţa vieţii de pe pământ? De ce trebuie plătite atât de scump dezvoltarea și confortul cu care, pe bună dreptate, tindem să ne înconjurăm?!

E greu să faci astăzi case de om, dar e al naibii de greu să faci case din praf de stele. Trebuie să recunosc că nu am avut acest privilegiu al seninătăţii până acum. Dar alţii au izbutit cumva, și nu mă refer la o superarhitectură și la maeștri ai meseriei, care evident reprezintă alt subiect de conversaţie, ci la case care reușesc să înglobeze secole și chiar milenii de existenţă umană, pe de-o parte, iar pe de alta ignorând toate acestea, se conectează în mod firesc cu viaţa. Deși nu este locul aici pentru o analiză exhaustivă pe acest subiect, voi încerca să schiţez câteva idei cu ajutorul cărora ne putem îndrepta atenţia către subiectele importante atunci când căutăm să locuim sau să construim o casă.

Am convingerea că există principii care sunt mereu valabile, dar, din păcate, nu suficiente pentru astfel de Case.

Primul, și poate cel mai important, este relaţia casei cu lumina. O relaţie aproape insesizabilă, dar întotdeauna prezentă. Mă gândesc la o relaţie puternică, ce nu poate fi întreruptă nici măcar în lumina lunii. Există o infinitate de posibilităţi în astfel de relaţii, totdeauna puternice și totdeauna definitorii. Mi se pare aproape nefiresc felul în care întreaga relaţie este, practic, formulată de arhitectură, deși cea din urmă este absolut definită de lumină. Am întâlnit aceste relaţionări în casele arhitecţilor portughezi, dar un exemplu ce ilustrează o relaţie profundă între lumină și casă este „Copper House” de Studio Mumbai. 

Al doilea îl reprezintă relaţia cu pământul, a se înţelege o așezare hotărâtă, fie ea și în vârf de stâncă, sau plutitoare. Majoritatea caselor care nu și-au dezvoltat această așezare hotărâtă pot fi mutate cu ușurinţă stânga-dreapta sau în orice alt loc, cel puţin prin puterea imaginaţiei. Îmi vine în minte o casă scufundată într-un teren în pantă și care, integrându-se atât de bine cu terenul, devine ea în sine o scară pentru parcurgerea lui – Tolo House – de Alvaro Siza.

Un alt exemplu de echilibru dinamic este un ansambu de două case unifamiliale  situate nu departe de orașul Porto, proiectate de Eduardo Souto de Moura. Ambele case sunt așezate pe teren ca și cum un copil ar așeza întâmplător două cuburi de joacă pe o suprafaţă nedreaptă, într-un mod surprinzător pentru un ansamblu de case. O alta ar fi Casa de Moledo, a aceluiași arhitect, și încă multe altele așezate poate mai puţin integrat în pământ, dar cu aceeași relaţie puternică cu topografia locului.

Spaţiul este arhetipal, adică un spaţiu în care omul se poate recunoaște pe sine și își poate recunoaște originile de pe vremea când trăia în peșteri, ideologic vorbind, pentru că nu poate fi vorba despre o asemănare cu o peșteră , dar, în același timp, poate fi totuși o asemănare cu spaţiul peșterii iluminat unidirecţional, lăsând umbrele să se proiecteze pe pereţii casei. Altfel, spaţiul acesta al unei case are legătură cu forma și dimensiunea ei. Am observat că multe case moderne braziliene au această atmosferă arhetipală care este dominată de o penumbră vegetală, precum în Glass House (Casa de Vidro) – Lina Bo Bardi, Casa Das Conoas, Rio de Janeiro – Oscar Niemeyer, ambele fiind casele lor proprii, și Jungle House (Casa Na Mata) de Studio MK27 și Belavali House de Studio Mumbai.

Un alt lucru la fel de important este Cerul și tot ce vine de la el. Spaţiul climatic ce înconjoară casa poate fi resimţit și în interiorul ei și cu cât această legătură e mai puternică, cu atât casa tinde să fie, în primul rând, adăpost. Îmi plac casele care încorporează cerul în interiorul lor, într-o grădină, luminator sau oricum altfel. Exemplul care îmi vine în minte nu este tocmai o casă, ci un pavilion, dar principiul e același: Serpentine Pavilion de Peter Zumthor. Curtea interioară este extrem de similară cu o curte interioară tradiţional românească din Transilvania.

Materialul unei case este cu atât mai aproape de om cu cât materialele folosite sunt cele de provenienţă naturală. Aici putem include metalul, sticla, chiar și betonul. La fel de important ca materialul devine și textura, și tactilitatea lui, contactul fizic al nostru cu el și ce senzaţii ne trezește acest material, sau cum transformă el aerul din jurul lui.

Zgomotul și sunetele unei case sunt insesizabile la început, dar în legătură cu timpul petrecut într-o casă pot fi distrugătoare sau, dimpotrivă, edificatoare pentru o experienţă profundă. Putem compara zgomotul alb al unei case cu zgomotele naturii, ori zgomotele produse în contact cu ea. Mă gândesc la sunetele ușilor, podelei, pereţilor, care pot fi dirijate într-o muzicalitate proprie.

În fine, nu consider că acest subiect se poate epuiza ușor, iar cele de mai sus, pentru a fi cu adevărat valoroase, trebuie adunate cu multă pricepere, subtilitate și atenţie într-o poezie perpetuă.

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii