Cautare




, Contributor

Scriu despre publicitate și media de 20 de ani. În 2013, am publicat cartea de interviuri „Primul an de publicitate”.

Comentarii/Editoriale |
|

Cea mai proastă campanie de publicitate din lume

Petre_Barbu.jpg
Tu ești om de comunicare, ai pielea tăbăcită de zeci și zeci de campanii, ești tăvălit în lumea asta, ești premiat, versat, trecut prin stres și pulbere, ești vulpe bătrână! Eu scriu de vreo 17 ani despre publicitate. Scriu degeaba! Stai să vezi ce mi s-a întâmplat! Adică, nu sta, mai bine bea! Hai, ia și bea o votcă! Dau eu o votcă. Tu bei și eu îți povestesc.

Regizorul meu preferat m-a anunțat la începutul lunii că a încheiat spectacolul radiofonic după textele mele. Mare bucurie! M-a anunțat că într-o luni va avea loc avanpremiera spectacolului, o audiție cu public, intrare liberă, în barul unui hotel din centrul Bucureștiului. Evenimentul va fi organizat de Radiofuziune, la ora 11. Mare emoție!

Nu mă întreba nimic despre spectacol, prietene, ia și bea! Nu contează despre ce este vorba în spectacolul meu! Ascultă și bea! Așadar, aveam un produs. Cultural! Eu participasem la realizarea produsului. Era al meu. Produs cultural! Trebuie să-l vând! – m-am gândit. Să rup piața! Iată că după 17 ani de scârța-scârța pe hârtie despre publicitate venise și rândul meu să dovedesc că mă pricep la promovare, la advertising, la PR, la tot ce ține de comunicare! Așa am gândit, că trebuie să promovez produsul meu, să-i fac o campanie, să moară lumea de ciudă, să dea în turbare și marii advertiseri, să facă valuri în industria de comunicare!

Ce-am făcut prima dată, prietene? Am organizat un pitch în piața de publicitate. Că așa se face, nu-i așa? Doar ai participat la atâtea pitch-uri! Bea, omule! Am făcut pitch-ul, dar nu s-a prezentat nicio agenție de publicitate. Pentru că nu am trimis nicio invitație la pitch! Uite-așa, niciuna! Cum adică, mă crezi beat? Așa am vrut eu, să fac un pitch fără să trimit o invitație! Ce ți se pare ciudat? Sunt o grămadă de clienți care pretind să sunt firme serioase și care invită câte opt-nouă agenții deodată la o licitație de cont, numai ca să le fure ideile din oferte. Ei bine, eu n-am invitat pe nimeni la pitch! Hai, bea!

După eșecul licitației, am scris un mail la doi specialiști în comunicare, vechi colaboratori de-ai mei, cei mai meseriași din piață: Alex și Iuliana. Iată textul mesajului, ca să nu crezi că mănânc…!

Ce facem pentru apropiatul eveniment al meu cu audiția de la Radiodifuziunea Română? Vă rog să vă mobilizați energiile creatoare și să-mi propuneți un plan de acțiune și de comunicare percutant și de mare anvergura pentru acest produs! Pe cai, iubiții mei colaboratori!

De ce râzi, omule! Ce, n-ai citit brief-uri de la clienții tăi mai tâmpite ca al meu? Unii nici nu știu să scrie corect românește, sunt semidocți și nici meserie nu știu! Și se laudă că sunt brand manageri! Totuși, ei au un merit: știu să numere banii, la ei sunt banii!

Ca să vezi că n-am scris degeaba, Iuliana mi-a răspuns imediat:

Trimite-ne, te rog, mai multe detalii despre evenimentul tău pentru că nu putem să lucrăm fără câteva informații de bază.

Cum adică să-i dau „informații de bază”? Cum adică să-i destăinui secretele produsului? Asta ține de „secretul firmei”! Ce, nu era clar ce doream? Să vină lumea la audiția cu public, să vină puhoi, să dea năvală la avanpremieră, să fie înghesuială mare, să spargă geamurile hotelului, să se mute în regim de urgență audiția la Sala Palatului, să duduie televiziunile și ziarele, mă rog, să am succes mai mare decât Ștefan Bănică Jr.! Asta doream! De ce trebuia să explic, să dau „detalii”? Puah! Dorințele clienților trebuie ghicite de către publicitari! Să ne mai scutească oamenii ăștia ai tăi de comunicare, băi, omule, cu strategie, cu poziționare, cu public-țintă, GRP’30 și alte scliviseli! Dorința clientului e sfântă!

Alex nu mi-a răspuns la mail nici în ziua de azi. Puțin i-a păsat de munca mea, l-a durut în c…! Halal specialist în comunicare!

Știi ce-am făcut, omule? Hai, bea! I-am concediat pe amândoi! Nu puteam să risc pe produsul meu (cultural) și pe banii mei! Apropo, nu aveam niciun ban de promovare. Ce n-ai mai întâlnit astfel de clienți? Vor să le faci totul pe gratis. Moca! Dar nu numai clienții sunt de vină! Pe praful ăsta din piață sunt destule agenții care fac creația pe gratis numai să ia contul de media de la client!

Bea, prietene, să vezi ce-a urmat! Am atacat singur proiectul. Dacă în anii ’90,  „pionierii publicității românești” au făcut singuri de toate, după capu’lor, eu de ce n-aș face publicitate acum, când am la dispoziție și internetul, și Facebook-ul, și telefoanele mobile?

Prima mutare pe care am făcut-o s-a bucurat de un succes fabulos. Cu două zile înainte de avanpremieră, am postat anunțul evenimentului pe contul meu de Facebook și, în final, am scris: „Vă invit pe toți!” Vezi? Concis și percutant! Știi câte „like-uri” am avut din cei 250 de prieteni? 26! Magnific! Mi-am făcut imediat socoteala: deci, vor veni la audiție toți acești 26 de prieteni de pe Facebook care mi-au dat like. Plus încă 50, să zicem, care au văzut anunțul meu și care n-au dat „like” din invidie. Și alți 50 care au auzit prin „word of mouth”. Și mai vin încă 100 de oameni aduși de cei de la Radiodifuziune, hai ca bat o mie (1.000) de ascultători live la audiția cu public, toți cu media de vârstă între 28 și 35 de ani, așa cum sunt prietenii mei de la Facebook! Target comercial, nu-i așa?

Și a venit momentul adevărului! Mai ia o votcă, prietene! La ora 10:50, când am intrat în barul hotelului, am rămas împietrit: locurile erau ocupate în totalitate de oameni cu vârste de peste 60 de ani. De unde apăruseră acești… bătrâni? – m-am înfuriat. Cine îi adusese? Că doar nu erau prietenii mei de pe Facebook! Niciunul dintre acești pensionari nu-mi dăduse „like” pe Facebook! Unde erau prietenii mei care îmi dăduseră atâtea „like”-uri? Unde, prietene? Niciunul nu venise! Și atunci de ce dăduseră „like”, așa, că-i place de mine! Dar cu produsul meu cultural cum rămâne? 

Și atunci am înțeles! Trăim în două lumi diferite. O lume plină de „like-uri”, care pretinde că este activă, atentă, comunicativă, inteligentă, spirituală și una care trăiește chiar în viață, care știe grila programului Radio România Cultural, care este la curent cu orice premieră, o lume avizată și care se bucură de socializarea față în față, cu ochii strălucind de emoție. Una artificială, alta vie! Una cu accente ipocrite, alta care-mi spune verde-n față câte parale face produsul meu (cultural).

Acesta este publicul produsului meu! Am plecat fericit după avanpremieră: uite cum mi-am găsit targetul, prietene! Natural!

Hai că beau și eu o votcă, prietene! Ce grea e publicitatea asta!

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii